Proiectul „Strada Mântuleasa"

Lansarea proiectului

La lansarea oficială a proiectului, organizată în Sala I. L. Caragiale a Primăriei Sectorului 2, pe 4 decembrie 2009, au participat: Prof. Sorin Alexandrescu, Ministrul Toader Paleologu, Primarul Nicolae Onţanu, arh.-şef al Sectorului 2 Bogdan Pârvanu, Maria Berza, drd. Adriana Scripcariu, drd. Andreea Răsuceanu, istoricul literar Geo Şerban.
Cei prezenţi au discutat despre importanţa conservării clădirilor considerate monument istoric, dar şi a celor care definesc identitatea unei zone. S-a adus în discuţie posibilitatea înfiinţării unui Centru „Mircea Eliade” pe strada Mântuleasa, precum şi continuarea proiectului, care să presupună expertizarea clădirilor din zonă, dar şi iniţierea unui traseu cultural, al „semnelor” eliadeşti. S-a vorbit, de asemenea, despre situaţia altor străzi din zonă: Popa Soare, Paleologu, Romulus, etc. Autorităţile au promis o implicare mai intensă în salvarea patrimoniului identitar bucureştean.
























Proiectul „Strada Mântuleasa – studiu de geografie mitică bucureşteană”



"Fundaţia Pro Patrimonio este iniţiatorul Proiectului Mântuleasa, studiu de geografie mitică bucureşteană. Echipa care l-a elaborat a fost alcătuită din:
Maria Berza, coordonator proiect, Mioara Lujanschi, dr. Adrian Majuru, drd. Andreea Răsuceanu, drd. Adriana Scripcariu.
Realizare grafică: arh. Cătălin Ilinca.
Colaboratori voluntari: arh. Marina Echeriu, Măriuca Vulcănescu, drd. George Zamfir.

Echipa de cercetători a proiectului a fost alcătuită din: drd. Adriana Scripcariu, drd. Andreea Răsuceanu şi istoricul Adrian Majuru. Fiecare dintre cercetători a acoperit o altă parte a proiectului, după cum urmează: Adriana Scripcariu, autoarea unui studiu dedicat evoluţiei urbanistice a străzii, a oferit informaţii despre casele rămase astăzi pe strada Mântuleasa, ca şi fotografii din interiorul acestora, reproduceri ale unor planuri, etc. Andreea Răsuceanu a oferit materiale despre valorificările în literatură ale străzii, precum şi un mic studiu al frescei din pridvorul bisericii Mântuleasa. Istoricul Adrian Majuru a încadrat toate informaţiile, aşezându-le în contextul evoluţiei mahalalei la estul oraşului.

Proiectul s-a soldat cu materiale documentare realizate de TVR2 si TVR Internaţional, cu articole în revista Observator cultural şi diferite întâlniri şi discuţii între specialişti."



S.O.S STRADA MÂNTULEASA

Andreea Răsuceanu


"Pe strada Mântuleasa, la numărul 7-9, pe locul fostei şcoli intrate deja în mitologia bucureşteană, urmează să se ridice un nou turn, de 17 etaje. Încă o zonă istorică bucureşteană protejată e pe cale să fie distrusă. În pofida interdicţiei de a se construi în zonă clădiri înalte. Edilii aruncă cu pisica moartă de la unul la altul, arhitecţii se împart în două tabere – cei cu “spirit vizionar”, care vor un Bucureşti dezvoltat “pe verticală“, şi cei care cred că occidentalizarea şi modernizarea Bucureştiului nu trebuie făcute în detrimentul zonelor ce păstrează farmecul vremurilor de altădată. Cei care deplîng “fosilizarea“ Bucureştiului şi cei care doresc conservarea clădirilor vechi şi construirea altora în armonie cu acestea. Bucureştenii asistă şi ei, împărţiţi în aceleaşi două tabere, la ruina treptată, încurajată de administraţia oraşului, a cartierelor vechi.

Cine mai rupe azi din gardul Mântulesii?

În urmă cu cîţiva ani, cînd s-a dărîmat pe nepusă masă şcoala Mântuleasa, mă aflam încă în faza de proiect a doctoratului meu, aflat acum în stadiul final. Tema era aleasă, o istorie a străzii Mântuleasa din perspective multiple, via Mircea Eliade şi proza sa scurtă. Au urmat cîţiva ani de documentare la Arhivele Naţionale ale Municipiului Bucureşti, de-a lungul cărora mi s-au dezvăluit, treptat, secretele acestei mahalale bucureştene. Cunoscînd pulsul vremurilor în care trăia şi avînd deopotrivă grija propriei mîntuiri, dar şi a intrării în conştiinţa generală, înţeleptul cupeţ Manta, căruia îi aparţineau livezile întinse de pe ceea ce numim astăzi strada Mântuleasa, avîndu-şi acolo şi un rînd de case, a hotărît să ridice o biserică. Murind înainte de vreme, cum o dovedeşte pisania, le-a lăsat pe cele două Mântulese, soră şi soţie, să-şi dispute locul în istorie. Adevărata Mântuleasă, văduva, avea să se îngrijească de toate cele lumeşti îndată după despărţirea boierului Mantu de lumea celor pieritoare. În mod ironic, locul părea să se afle şi atunci la bunul plac al trecătorilor: „a rupe din gardul Mântulesii“ era o sintagmă bine-cunoscută în epocă şi vorbea despre unica posibilitate a trecătorilor de a se apăra de cîinii mahalalei, folosind nuiele din gardul amintit; gestul înscris astfel în memoria generală, în aparenţă inofensiv şi plin de haz, poartă un substrat simbolic mai adânc, ce atrage atenţia asupra poziţiei în comunitate deţinute de văduvă după moartea soţului ei. Astăzi, pe locurile Manţilor pare să stăpînească iarăşi nepăsarea, a trecătorilor, a unora dintre locuitorii caselor, dar mai ales a edililor…

Parcări subterane în pivniţele eliadeşti

Istoria Mântuleştilor (dar şi a mântulescenilor), de-a lungul timpului, e întortocheată şi greu descifrabilă acum, au rămas însă indicii care vorbesc despre multe personaje fascinante, iar unica mărturie a trecerii lor prin lume o constituie azi cele cîteva case care au rămas în picioare. Locul şcolii Mântuleasa are o istorie cu totul aparte; aici avea, la 1907, o bucată de teren o profesoară ce locuia pe Calea Moşilor şi dorea să-şi facă o casă chiar lîngă şcoală, mai pretinzînd încă 300 de metri de teren comunal (a căror destinaţie era lărgirea curţii şcolii). Care îi vor fi acordaţi de către Primărie… Importantă este însă motivaţia cererii adresate oficialităţilor: proprietara acuză existenţa unei pivniţe atît de adînci pe terenul ei de casă, încît făcea imposibilă ridicarea oricărei fundaţii. Interesant cum ficţiunea întîlneşte realitatea, mai ales dacă mai adăugăm şi că Manţii avuseseră moşie întinsă la Cernăteşti, deci cu siguranţă pivniţe mari, din cele rare, de piatră, unde să-şi adăpostească licorile din preţioasa regiune viticolă. Folclor local, intuiţie sau documentare – nu mai putem şti azi, cert e că pivniţele eliadeşti, cu sau fără semne, existau cu adevărat pe locul fostei şcoli, întocmai ca în nuvelă. Şcoala Mântuleasa e un topos esenţial în geografia mitică eliadescă – de aici încep aventurile protagoniştilor nuvelei Pe strada Mântuleasa, e un spaţiu privilegiat sub auspiciile căruia celor ce ştiu să vadă semnele li se revelează informaţii tainice, codate, metafore şi imagini criptice, călăuzitoare către dimensiunea sacră a lumii.

Pe de altă parte, biserica Mântuleasa e un foarte interesant monument din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu elemente particulare demne de toată atenţia, iar în zonă se află mai multe clădiri proiectate de arhitecţi celebri (Octav Doicescu, Tiberiu Niga). Enumerînd doar aceste cîteva elemente de interes, din mai multe registre – istoric, literar, arhitectural, ne întrebăm care oraş european n-ar fi exploatat imediat încărcătura simbolică a unui astfel de loc? Itinerare culturale de toate felurile ne aşteaptă în orice ţară europeană, unde orice, cît de măruntă, referinţă culturală e imediat exploatată - în Barcelona se poate urma itinerarul Carvallho, faimosul detectiv al lui Montalban, care se sfîrşeşte cu cîrciuma preferată de personaj. S-ar putea sfîrşi şi itinerarul Mircea Eliade cu un popas în clubul La Scena, unde călătorul să asculte romanţe vechi româneşti interpretate de Maria Răducanu . De altfel, Eliade vorbeşte despre un triunghi alcătuit din străzile Mântuleasa, Popa Soare şi bulevardul Pache Protopopescu, numai bun pentru a alcătui un astfel de traseu cultural, încărcat de istoria locului, povestea caselor şi a oamenilor, precum şi de cea a căutătorilor de semne eliadeşti. Sau e de preferat, oare, varianta construirii unor blocuri-turn, care ar solicita parcări subterane de sute de locuri… în pivniţele amintite?"

(Fragment din articolul S.O.S STRADA MÂNTULEASA, revista Observator cultural, 6 august 2009)

“Multe clădiri istorice au fost distruse iresponsabil”

"În primăvara anului 2009 aţi demarat proiectul „Mântuleasa, studiu de geografie mitică bucureşteană“. Cum v-a venit ideea acestui proiect? De ce aţi ales tocmai zona Mântuleasa – îndeplinea anumite criterii?
Zona Mântuleasa s-a ales de la sine, iar evenimentul care a declanşat totul ţine de miracol. Am citit în numărul trecut o scurtă relatare a dvs despre felul în care s-a născut proiectul, în jurul darului postum făcut de maestrul Vasile Gorduz Bucureştiului, străzii Mântuleasa, nouă, tuturor, un îndemn la reflecţie şi mai cu seamă un îndemn la „ieşirea din interval“. Sub semnul lui Eliade, şi ocrotită de el, s-au petrecut această întîlnire şi promisiunea care a a urmat. Dezvelirea chipului lui Eliade în viziunea maestrului Gorduz, cu severitatea privirii ce caută spre înlăuntru, dar te obligă la un examen de conştiinţă, precizia cu care chintesenţa personalităţii eliadeşti este redată (aşa cum atît de frumos îl descrie Sorin Alexandrescu în Eliade et Cioran – traducerea în limba română îmi aparţine: „o privire ce vine de departe, sub o frunte concentrată, puternică; obrajii, bărbia cioplită dur, despărţite de o gură subţire, liniară, crispată“), dar cu mesajul elegant şi de neocolit al eternităţii, plasarea ideală în micul scuar de lîngă Biserica Mântuleasa, acea inefabil de frumoasă dimineaţă de primăvară, au condus la acest proiect. Între cei prezenţi am simţit că mitologia străzii Mântuleasa poate contribui, în spiritul lui Eliade, la regăsirea şi recuperarea a ceea ce a fost pierdut sau uitat.
Aşa v-am întîlnit, în acea zi, pe dvs, doctorand în opera lui Mircea Eliade (sub îndrumarea lui Sorin Alexandrescu), cooptată cu un rol important în proiect, urmată, după cîteva zile, de arhitecta Adriana Scripcariu, care are o lucrare de diplomă dedicată străzii Mântuleasa şi a publicat ulterior studii despre zonă, şi de Mioara Lujanschi, şi ea iubitoare şi cunoscătoare a acestui cartier bucureştean. Primarul Neculai Onţanu şi-a arătat disponibilitatea de a sprijini proiectul, ca şi criticul de artă Ruxandra Garofeanu. Am participat la un program de finanţare al Uniunii Arhitecţilor, intitulat „Observator urban“, şi iată că proiectul nostru, primind finanţare, a pornit la drum."

(fragment din interviu acordat de Maria Berza, vicepreşedinte Pro Patrimonio, revistei Observator cultural, 13 august 2009)



Mariuca Vulcanescu, Adriana Scripcariu, Marina Echeriu si Maria Berza:








Discursul profesorului Sorin Alexandrescu la lansarea proiectului

"S-ar putea zice că proiectul Mântuleasa porneşte de la o problemă care nu încetează să ne obsedeze de la Platon şi Aristotel încoace: ce relaţie există între ce scriem şi acel ceva despre care scriem? Este, cu alte cuvinte, reprezentarea realităţii, de către noi, conformă cu realitatea, adică adevărată? Cei doi termeni ai mimesisului sunt înscrişi în titlul proiectului: „Geografie mitică bucureşteană. Cartierul Mântuleasa” dar faptul că-i spunem „mitică”, înseamnă că noi îi citim istoria şi geografia dintr-un anume unghi, că-i acordăm, intuitiv, un prim sens înainte chiar de-a cunoaşte mai exact documentele lui istorice. Cu alte cuvinte, după ce am citit romanul lui Mircea Eliade, noi citim eliadeşte orice text sau imagine despre strada Mântuleasa. Este aici o pre-judecată, cultural pozitivă după Gadamer, care ne ajută pe noi toţi să întindem un fel de arc de sens între prezent şi sfîrşitul secolului al 18-lea. Nu ne mai interesează atunci dacă povestirile lui Eliade sunt adevărate, în sens de conforme cu documentele, ci observăm mai curând că documentele însele degajă un sens care pre-întâmpină, parcă, sensul povestirilor. Nu mai este vorba atunci de vechiul mimesis, ci de două configurări autonome de sens care coincid, sau nu, dar sunt egal îndreptăţite.

Proiectul Mântuleasa are deci meritul esenţial de-a părăsi cadrul strîmpt al vechii dileme şi de-a ne oferi cu totul alte perspective. Ele vin din tendinţe recente în istoriografie, datorate lui Adrian Majuru, Maria Berza, Adriana Scripcariu şi, mai ales, Andreea Răsuceanu, care sugerează toate că există un anume eliadism al percepţiei vechiului Bucureşti alături de cadrele mai vechi de percepţie propuse de Matei Caragiale sau Camil Petrescu. Cum, prin forţa lucrurilor, scrisul Andreei îmi este mai familiar – îmi permit indiscreţia de-anunţa doctoratul ei pe această temă pe 21 decembrie – mă voi referi mai mult la acesta în cele ce urmează.
„Cele două Mântulese” din cartea ei, adică soţia (Stanca) şi sora (Maria) lui Manta Precupeţul, ctitorul Bisericii Mântuleasa (1733), au trăit realmente, dar ele se desprind din documentele epocii, descoperite de autoare, ca şi cum ar fi povestite de Fărâmă, naratorul lui Eliade. Şi asta nu pentru că aşa le-a interpretat Andreea Răscuceanu, din prea mare admiraţie pentru Eliade, ci pentru că aşa le-ar citi oricine dintre noi.
Aş spune atunci că primul „efect (al proiectului) Mântuleasa” este faptul că noi nu mai citim documentele epocii ca documente, ci ca docudrame, adică drept un mixaj de document (obiectiv) şi reprezentare textuală, sau vizuală (fictivă, de către noi) a celor afirmate în el: textele istorice glisează în fresce care alunecă în drame jucate de actori, refluează în alte texte, trec în decoraţia arhitectonică a caselor, sau ating „gardul Mantulesei”, din care atâţia trecători smulgeau beţe pentru a se apăra de câini încât el curând a şi disparut lăsând în urmă doar un parfum de epocă de neuitat. Docudramele Mântuleasa ar putea fi însă nu numai un nou mod de lectură ci şi un nou tip de publicaţii, extensibile la alte zone ale oraşului.
Le-aş propune astfel ca un prim punct al proiectului pilot.

Altfel spus, nu ne mai interesează relaţia strictă dintre text şi realitate, ci modul în care realitatea se face de către cei care o trăiesc. Dacă pays înseamnă locul în care trăim, iar paysage este descupajul nostru din acest loc pentru a-l privi, am putea vedea Mîntuleasa ca un tipic peisaj urban, un cityscape bucureştean, prin care pictorul Alexandru Moscu decupează tabloul său din anii treizeci, citat de Răsuceanu, la fel de fascinant precum, de exemplu, „Băgarea de seamă”, un document edilitar de pe la 1830 care propune urbanizarea zonei. Ambele ar trebui văzute ca răspunsuri la aceeaşi întrebare: cum trăiau, şi cum priveau, bucureştenii Bucureştiul. Sau: cum priveşte, astăzi, colţul bisericii bustul lui Mircea Eliade, imaginat de Vasile Gorduz?
Întrebarea are multe părţi, materiale ca şi morale, politice ca şi imaginare. Fărâmă trăia acel loc regresiv, afundându-se în străvechi, în mit. Alţii îl vor fi trăit ancorat într-un trecut juridic, probă nesfîrşitele procese imobiliare din zonă, sau ca semn al unui eveniment trecut care astăzi nu trebuie uitat: un lieu de mémoire, cum spuneau Pierre Nora şi colaboratorii lui care au cartografiat aceste monumente ale Franţei în câteva mii de pagini. Noi nu avem aşa ceva pentru România. Monumentele comemorative datează cam de la primul război mondial şi nimeni nu le mai ia în seamă de mult. Or, proiectul Mântuleasa poate restabili un asemenea sens al trecutului fie pentru că scoate din uitare, nu neapărat în mod comemorativ, de ce o casă arată aşa cum arată, fie pentru că ne revelă modul cum se raportau cei care locuiau acolo la ceea ce era, atunci, trecutul lor. Fărâmă se oprea adesea în poveştile lui semnalând Ancăi Vogel că personajul atunci intrat în scenă avea povestea lui pe care nu putea să nu o povestească dacă ea voia să înţeleagă ce se întâmplase. Istoria avea pentru el paliere, fiecare trecut avea trecutul lui. Nu altfel, adică tot labirintică, este orice povestire din cartea Andreei Răsuceanu, sau imaginile de frescă. Şi asta nu pentru că noi românii, sau bucureştenii, am fi prizonierii unei viziuni mitice asupra istoriei, ci pentru că documentele istorice ele înseşi au o densitate care creşte odată cu trecerea timpului, devenind aproape incontrolabilă, adică exct ca şi documentele mitice.
Sau, poate mai bine zis, imaginare. Mântuleasa ar fi atunci nu numai axa care despărţea comunităţile armeneşti, evreieişti şi româneşti, ci şi zona de interferenţă între istorie şi imaginar, la unii ca şi, poate, la alţii.

Toate acestea pot părea cam teoretice. Nu neapărat. Eu cred că proiectul Mântuleasa va trebui să fie plural, propunându-şi atât reconstrucţia, sau restaurarea caselor vechi, cât şi descoperirea şi respectarea mentalităţii celor care au atrăit în ele. El nu poate fi doar numele unor noi şantiere de lucru, respectoase faţă de trecut, spre deosebire de cele destructive de până acum, ci trebuie să devină un îndreptar de metodă pentru schimbarea atitudinii noastre faţă de trecut şi de prezent deopotrivă. Pentru că nu e vorba numai de salvarea caselor vechi ci şi de salvarea locurilor memoriei noastre a tuturor.

Şi încă ceva. În multe oraşe occidentale există nu numai obişnuita listă de monumente demne de vizitat de către turişti ci şi itinerarii pe care aceştia le pot urma conform unei anumite teme. Un exemplu: circuitul clădirilor în stil Art Nouveau din Bruxelles. (Între paranteze fie spus, asemenea clădiri există cu duiumul în Bucureşti, dar niciun itinerar pentru a le vizita).
Mântuleasa oferă din belşug proiectarea unor asemenea circuite, chiar diferenţiate pentru copii, adulţi sau turişti străini. Dar pentru a-i interesa pe aceştia, organizatorii ar trebui nu numai să arate aceste locuri de memorie, ci şi să le insufle viaţă, adică să le exprime densitatea mereu sporită a trecutului şi prezentului lor.

Am numit câteva valori ale zonei pe care proiectul le-ar trezi la viaţă: docudrama, locul de memorie, realul şi imaginarul, glisarea dintre text şi vizual, un alt mod de restaurare şi un alt mod de-a privi acele locuri, pentru ochii altora.

N-aş putea să închei fără să afirm că nimic nu ar putea încununa mai bine aceste iniţiative decât reconstruirea vechii şcoli Mântuleasa şi conceperea unui centru de studii Mircea Eliade în zonă. Mircea a sperat pănă la sfărşitul vieţii că acest lucru va fi posibil, aşa cum multe scrisori şi planuri ne-o arată. Un centru Eliade în chiar strada Mântuleasa, centrul lumii pentru el - deşi s-ar fi putut simţi acasă fie la Paris, fie la Chicago, unde trăia efectiv - ar fi nu numai un act de dreptate, ci şi unul de atragere a interesului în ţară şi în străinătate pentru ea. Romanul lui Eliade, tradus în mai toate limbile eropene şi extraeuropene importante, ar deveni o emblemă a zonei ca şi a Bucureştiului în genere.
Aş fi fericit ca doamna Ruxandra Garofeanu şi domnul primar Neculai Onţanu, pe care-l consider primarul cultural al capitalei, să îmbrăţişeze această idee."

Sorin Alexandrescu
Centrul de excelenţă în studiul imaginii
Universitatea Bucureşti