Mântuleasa lui Mircea Eliade

Bucureştiul din Pe strada Mântuleasa, deşi legendar, e mai adevărat decât oraşul pe care l-am traversat eu, pentru ultima dată, în august 1942. (fragment din Jurnal)

Orice pământ natal alcătuieşte o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi al adolescenţei devine mereu un oraş mitic. Pentru mine Bucureştiul este centrul unei mitologii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am reuşit să-i cunosc adevărata istorie. Poate şi pe a mea. (fragment din Încercarea labirintului)

Toamna aceea lungă şi frumoasă am petrecut-o colindând împreună Bucureştiul. Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi iubesc oraşul. Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în faţa unor anumite case, descoperind mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu (...). Anumite cartiere le recunoştea de departe, după un anumit parfum, după vizibilitatea mai mare sau mai mică a văzduhului. Îi plăcea, bunăoară, cartierul acela nou care răsare între Foişor şi statuia Pache Protopopescu (...). Dar Ileana învăţase să iubească, întocmai ca mine, Bucureştiul. Îl descoperea din zi în zi, îndrăgostindu-se de melancolia amurgurilor sale, de limpiditatea nefirească a cerului său, de trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atâtea nuanţe de vânăt şi cenuşiu pe anumite străzi, şi trapul cailor de la trăsură răsună atât de calr pe caldarâm, încât inima ţi se strânge ţa gândul că insulele acestea de melancolie şi tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare.
Întâlneam mici grădini întârziate d evară şi rămâneam acolo. Vulgaritatea lor dezlănţuită era acum aproape purificată de toamnă; carnea crudă şi fumul grătarelor păreau mai puţin brutale în seara care cobora cu o stranie melancolie, înfiorată. (...) amândoi iubeam secretele oraşului, iubeam chiar Oborul acela, în care praful mirosea atât de mult a Bărăgan, iubeam Dâmboviţa, cu malurile ei bălţate numai cu floricele galbene (...). (fragment din romanul Nuntă în cer)





Pe strada Mântuleasa se găsesc atât şcoala unde este director Fărâmă, şi unde învaţă protagoniştii întâmplărilor din nuvela omonimă, cât şi pivniţele unde aceştia nădăjduiesc să regăsească semnele; în imediata sa apropiere se găseşte strada Calomfirescu, unde zace îngropată comoara lui Economu, iar undeva, între Mântuleasa şi bulevardul Pache Protopopescu, se află pivniţa unde caută Lixandru, dar şi Iorgu Calomfir semnele (Pe strada Mântuleasa), podul unde scotocesc Ieronim şi Iconaru, unul după nişte semne neştiute, celălalt după faimoasa colecţie de coleoptere (Uniforme de general), şi totodată camera unde-şi caută Marina-Zamfira misterioasele ei semne (Incognito la Buchenwald). Evident, toponimele nu sunt întâmplătoare la Eliade. Istoria străzii Mântuleasa se leagă de destinul unei frumoase oarbe- Arghira , soţia boierului Iorgu Calomfir, cea care îndrăgea cărţile şi teatrul. Pentru că o vindecă pe soţia boierului de lipsa vederii, Zamfira, fată din alt sat care apare într-o dimineaţă de duminică, după liturghie, şi o sfătuieşte pe aceasta să îşi spele ochii cu apa adusă de ea, este măritată după un om de încredere al tatălui Arghirei, Mântuleasa, iar peste pământurile boierului Calomfir se va tăia mai târziu strada Mântuleasa.



Marina (care-şi spune şi Zamfira), personaj cheie în aceeaşi nuvelă, cunoaşte întâmplările acestea şi îi seamănă Zamfirei, de aceea ea crede că se întorsese în viaţă după două sute de ani, dar nu spre a vindeca boli de ochi, ci spre a-i învăţa pe oameni cum să vadă. Nici numele boierului nu este întâmplător ales, calomfirul fiind un tip de plantă aromatică, asemănător crizantemei. Crizantema, datorită corolei circulare, sugerează discul solar şi este asociată ideii de longevitate şi imortalitate. În Orientul Îndepărtat are un rol mediator între Cer şi pământ, sugerează ideea de plenitudine şi totalitate. În heraldica japoneză are şaisprezece petale şi e asociată unei roze a vânturilor, în centrul căreia se află împăratul care centralizează direcţiile spaţiului . Valenţele simbolului nu ni se par întâmplătoare, boierul Calomfir constituind într-adevăr punctul de reper, în timp şi spaţiu, al mai multor generaţii, după cum vom vedea în arborele genealogic schiţat. Totodată, pe pământurile sale se petrece acţiunea nuvelelor, toate poveştile, toponimele, întâmplările sunt legate tainic de povestea sa. Băieţii colegi la şcoala de pe Mântuleasa, Lixandru, Aldea, Ionescu, Darvari şi Iozi descoperă o pivniţă plină cu apă, unde se pare că se află o poartă către tărâmul celălalt, citind semnele pe care i le dezvăluise lui Aldea un mic tătar, Abdul. Iozi, fiu de rabin, sare în pivniţa inundată, aflată în preajma Bisericii cu Tei, şi găseşte peştera luminată, de diamant, iar urma i se pierde pentru totdeauna. Aici regăsim de altfel, şi momentul cheie al nuvelei: trecerea secretă spre peştera de diamant , un spaţiu interpretat fie ca tărâm al Blajinilor, fie ca situat, din punct de vedere temporal, încă în vremea Vechiului Testament. Aici ajunge Iozi, fiul rabinului, aceeaşi peşteră o visează Oana , în vreme ce Ieronim din Incognito la Buchenwald înţelege şi el, în urma revelaţiei ultime, că lumea în care trăim poate fi pentru cei iniţiaţi chiar peştera de diamant, şi atunci oraşul devine incandescent, clădirile se transformă în “imense cristale, asemenea unor nesfârşite flăcări de aur şi pietre scumpe”.











Marina Echeriu, in curtea casei de la nr. 28, la 5-6 ani: