Postări
Cele câteva planuri ale Bucureştilor care ne-au mai rămas ne oferă însă câteva indicii – mai puţin planul Sulzer, din 1781, şi mai mult planul Borroczyn , din 1852, care conservă aşezarea mahalalelor aşa cum erau, înainte de retrasarea axelor Bucureştiului . Planul Borroczyn este însă foarte util în depistarea zonelor acoperite de grădini sau livezi, precum şi ale celor pe care sunt construite imobile. Din imagini se poate constata că zona Mântuleasa este deja una cu adevărat citadină, fiind semnalate aglomerări substanţiale de case, mai ales în jurul bisericii. Mahalaua e înconjurată de livezi şi maidane - între Mântuleasa şi Popa Soare se întinde Maidanul lui Enake, iar spre Pache Portopopescu de astăzi se află Maidanul lui Murat. Tot în acest plan apare semnalată şi reşedinţa unui anume Manta, lângă biserica Sf. Ştefan. Transformările zonei se văd cel mai bine în planul realizat de Institutul Armatei , între 1895 şi 1899, în care este evidentă împuţinarea spaţiilor ocupate de grădini şi livezi şi înlocuirea acestora cu clădiri – în mahalaua Mântuleasa mai figurează doar câteva astfel de spaţii verzi – unul chiar lângă şcoala Mântuleasa; în rest, grădini sau livezi se mai văd împrejurul străzii Popa Soare (într-adevăr, la graniţa ei cu Calea Călăraşilor, prezentă în plan deja cu acest nume – în vreme ce în planul Borroczyn era semnalată sub numele de Vergului), pe lângă strada Paleologu, în prelungirea străzii Mântuleasa care dădea în bulevardul Carol (şi care se chema Ventului), etc.
Ionnescu-Gion vorbeşte despre “Mântuleasa” ce a dat numele mahalalei identificând-o cu Stanca, soţia lui Mantu, cea intrată în memoria colectivă drept figura emblematică a istoriei Manţilor, conservată în celebra sintagmă conotativă a zădărniciei: “a lua din gardul Mântulesei”: “pe-aicea era livedea precupeţului Mantu, a căruia văduvă, Stanca Mântulesa, încongiurase livedea cu gard de nuiele. Câinii fiind mulţi şi rei în mahala, cine trecea noptea pe acolo rupea nuiele din gard să se apere de câini. Azi aşa, mâine aşa, pene ce nu a mai rămas nici urmă de gard – de unde locuţiunea bucurescenă a luat din gardul Mântulesei, adică a luat de unde nu este nimic” . În identificarea ctitorilor Bisericii Mântuleasa, istoricul aminteşte tot despre Stanca, spunând că după “numele văduvei lui Manta Precupeţul”, s-a dat numele atât bisericii, cât şi mahalalei. Gardul caselor unde sta această femeie a ajuns de pomină-n memoria şi-n locuţiunile Bucurescilor sub numele de gardul Mântulesii” . Mai multe informaţii utile se desprind din consemnările lui Ionnescu-Gion, printre care că Stanca Mântuleasa locuia pe strada ce-i poartă numele în nişte case împrejmuite de livezi pe care încerca să le protejeze încercuindu-le cu un gard de nuiele; odată cu moartea lui Mantu, statutul social al Stancăi se schimbă, ea devenind văduvă, deci vulnerabilă în faţa tuturor, a rudelor şi vecinilor, autorităţilor şi a altora interesaţi de averea ei, după cum vom vedea. Gestul înscris în memoria generală, în aparenţă inofensiv şi plin de haz, poartă un substrat simbolic mai adânc, ce atrage atenţia asupra poziţiei în comunitate deţinute de Stanca după moartea soţului: faptul că protagonista sintagmei este Stanca, iar nu Mantu, dovedeşte că acţiunea se petrece după moartea acestuia, şi este clar vorba despre o situare în derizoriu a statutului de proprietară a acesteia. Acum vulnerabilă în faţa membrilor comunităţii, Stanca se regăseşte la bunul lor plac, însăşi proprietatea fiindu-i ameninţată. Gardul construit de aceasta reprezintă o încercare de a-şi apăra bunurile, de a-şi revendica drepturile, mai ales că în epocă curţile caselor nu erau întotdeauna delimitate cu gard sau uluci, după cum am văzut mai sus. Faptul că mahalaua apare încă, într-o catagrafie de la 1752, sub numele de Popa Drăguşin (deci la aproape două decenii de la ctitorirea bisericii) ne face să credem că Stanca a supravieţuit mulţi ani momentului ctitoririi şi morţii lui Mantu, până ce numele său a intrat în conştiinţa generală. Înclinăm să credem că mahalaua îşi ia numele de la cel al Stancăi Mântuleasa, şi nu de la cel al bisericii, aşa cum afirmă, de altfel, şi istoricii – biserica îşi luase, de asemenea, numele de la cel al ctitorei sale. Notorietatea şi caracterul influent al numelui cupeţului Mantu şi, respectiv, al văduvei sale sunt evidente, puţine lăcaşuri de cult luând numele ctitorilor lor (Biserica Kreţulescu, de pildă, dar Kreţuleştii erau boieri de rang înalt, sau Mavrogheni, în cazul acesta ctitorul fiind chiar domnul ţării) – un alt motiv l-ar putea constitui implicarea în viaţa obştească, dar şi ecleziastică,.
Fresca animalieră de la Biserica Mântuleasa este un bestiar complex ce reuneşte o serie de animale, unele specifice Fiziologului românesc, fantastice sau reale (diferenţa dintre acestea e precară, cum ştim): inorogul (cu varianta sa din Alexăndrie, calul Ducipal), vulpea, maimuţa, melcul, păunul, manticora, broasca ţestoasă, şarpele, boul, centaurul (aici, împreună cu varianta sa feminină), ursul, pilul etc.
La numărul 28 al străzii Mântuleasa se află două clădiri, ascunse în adâncul unei curţi umbrite de zarzări şi pavate cu klinker. Casa cea mare, în stil neoromânesc, e ridicată în 1935 de arhitectul Octav Doicescu şi s-a păstrat, în pofida feluritelor întâmplări care s-au petrecut între pereţii ei, într-o perfectă formă. Are stâlpii din lemn cu modele geometrice specifice stilului neoromânesc, iar înăuntru o scară în spirală, tot din lemn, ce duce la etajul casei. De pe terasă se vede bună parte din partea de vizavi a străzii Mântuleasa, dar şi din strada Paleologu, paralelă cu uliţa Manţilor, până departe, către Bulevardul Carol. Urcând scara care dă pe terasă şi intrând în casă se ajunge într-un vestibul răcoros, luminat de o lampă foarte veche (moştenire de la străbunica, ne spune Marina Echeriu, actuala proprietară a caselor de la numărul 28). Octav Doicescu a proiectat casa, iar ajutor i-a fost inginerul Portocală, o rudă a acestuia (amândoi fiind originari din oraşul Brăila).
Simbol al unei lumi apuse, erodată de Timp şi de istorie, casa Calomfir are, în Uniforme de general, splendoarea tristă a ruinelor şi melancolia sfâşietoare a spaţiilor ce-şi ratează propriul destin; golită acum de sensurile care altădată o consacrau ca spaţiu al unei anumite intimităţi, ocolită de norocul de a i se restitui fie măcar şi parţial din menirea iniţială, casa devine carcasă, schelet lipsit de consistenţă, prezenţă fantomatică şi bântuitoare ce ratează prezentul, rămânând angrenată în întâmplările unei alte vremi, ce se reiterează la nesfârşit, virtual, insuportabil de trist, în podul cu fluturi, unde jocul fantomelor e aproape o piesă de teatru absurd, mută, cu personaje din lumea umbrelor. Casa din Uniforme de general e un personaj în sine, semiînsufleţit; de altfel, semele contextuale ce reconstruiesc imaginea casei Calomfir conţin indicii ale antropomorfizării sale: uşile se deschid „gemând”, de peste tot se aude „un geamăt surd, ca un suspin prelungit peste măsură, şi apoi brusc sugrumat”, celor doi – Ieronim şi Vladimir, le ajunge la urechi „un gâfâit scurt, speriat, ca şi cum cineva ar fi trecut repede pe lângă ei şi s-ar fi îndreptat grăbit spre uşa podului”, pe podeaua veche se aud „zgomote puternice”, de parcă cineva ar fi tras după el un sac de lemne, lada de zestre, deschisă de cei doi, scoate nişte „ţipete neaşteptat de puternice, metalice, sinistre”. De altfel, atitudinea celor doi este una plină de deferenţă, aproape veneraţie, vizavi de somnul tăcut al casei şi de stăpânii săi nevăzuţi. Rătăcind în măruntaiele casei vii, Ieronim şi Vladimir se alătură, de fapt, protagoniştilor unei piese vechi, jucate la nesfârşit de la evenimentele tragice ce au curmat destinul privilegiat al boierilor Calomfir – „acum suntem la teatru, şi ne apropiem de scena capitală”, avertizează Ieronim, iar orbecăiala celor doi, reflex al rătăcirii prin întuneric ce precede actul iniţiatic, echivalează cu integrarea în rândurile actorilor ce-şi joacă piesa lor anistorică, repetând la infinit gesturile ce le-au consacrat cândva identitatea.
Casa-însufleţită e rezultatul unei empatii străvechi, al unei complicităţi stabilite de mult, avatar al intimităţii; contaminată de tristeţea neamului Calomfir, cel ce poartă de generaţii întregi blestemul căutării întipărit genetic (încă de la boierul Calomfir, cel ce îşi risipeşte tinereţile săpând în pivniţele de pe Mântuleasa), casa conservă în ungherele sale istoria unei alte vremi, istoria la scară mică, intimă, istoria unei familii care o oglindeşte pe cea a unui veac întreg.
