Cele doua Mantulese

English

2010-10-21T06:09:00.000-07:00

At the beginning of 1730, on the land where Mântuleasa Street is today, there was the property of a certain Mantu Cupeţul, a merchant well-thought-of and man of means.

As the rotive on the church porch states (this was actually the enigma that drew our attention upon the Mântuleasa story in the first place), two women, Maria and Stanca, sister and wife to Manta Cupeţul, a local magnate (in the documents at the National Archives he is both called „merchant”, in the city and „boyar”, at Cernăteşti, where his vineyards and lands are) built the church „from its very foundation”, so that themselves and all their dead relatives be redeemed and entitled to a place in God’s Kingdom. The church building is finished at 25 September 1733 (Giurescu, C. , 102) and consecrated one year later, in 1734, a beautiful monument of the XVIIIth century, presenting some unique elements among the Valachian sacred places.

Concerning what lied there where today is Mântuleasa Church we discover in Ionnescu Gion’s history of Bucharest. The anecdote is illustrative for the way an urban mythology may be born: before 1732, when they began the building of the church, on this land there was the house holding of the Manta family (there was actually Stanca’s dot, in land and outbuildings). There was also a large orchard, circled with a cane fence. As there were many aggressive unleashed dogs in the neighbourhood, people used to break a cane from the fence, in order to fight them. Thus a new anecdote was born, together with a syntagm which has circulated for one more century in this part of Bucharest, until people began to forget whom it spoke of: „to break from Mântuleasa’s fence” (meaning to take from where was nothing left anyway) and „Mântuleasa’s fence”, as a border between a safe space and a dangerous one. The land is also mentioned as belonging to „Hadji Manta” (hadji has its etymological roots in a Greek Term, agios, meaning a sacred man), which reveals another important piece of information: Manta Cupețul had made the pilgrimage to a sacred place, such as Mount Sinai, the monasteries in Thessalia, Jerusalem or Athos Mountain. For historians, Mântuleasa name seems to refer to Manta’s wife, Stanca, esepecially because the land in question was part of her dot; the neighbourhood and the church name is given by „the widow of Manta Cupețul” (Ionnescu Gion, 200).

At a deeper level of understanding, and beyond the comical aspects of the episode, the phrase reveals a mere dramatic facet of things: Stanca’s position among her contemporaries, especially in the small community she is part of, is not comfortable at all. Immediately after Manta’s death, Stanca’s social status is changed: once a widow, she becomes completely vulnerable, having to face everybody all by herself – relatives (especially her husband’s), neighbours, servants on her husband’s lands and even authorities, which are all interested in gaining as much as possible from her new belongings, as a widow . Thus, the gesture of taking a cane from the fence holds a particular meaning, a deeper symbolical one, revealing hidden truths related to Stanca’s new status within the community: the fact that the protagonist of the anecdote is Stanca, and not her husband, is a proof that he had already died and all is now a matter of a deterioration of her proprietary status. The building of the fence clearly represents the intention of protecting her belongings and claim her rights / especially if we think that there were few fences in Bucharest at the beginning of the XVIIIth century, and they were precarious improvisations made of cane.

Mântuleasa Church enlists in a typology specific to Walachia presenting some unique elements within the territory of Romania. The mural painting within the porch representing the Parousia includes an interesting depiction of a bestiary reuniting fabulous and real animals as well as a bizarre anthropomorphical figure which might be related to Hades or some other chtonian being. There is, as well, a certain element which holds our attention – in the River of Fire where the sinners categories are depicted we may find the unique category of those who listen at others windows. It is the only representation of the sin of defamation we know, an illustration of an apocryphal legend (a translation from Slavonic, of Grigore din Mahaci, dated 1580) referring to the women that “listen at other people’s doors” and are punished to remain hanging by the ears for eternity, at the bottom of Hell.

Păreri critice

2010-10-16T10:20:00.000-07:00

Păreri critice, topuri, nominalizări

Andreea Răsuceanu face un lucru foarte bun: pune la un loc elemente de statistică sociologică, de antropologie şi arhitectură, deci de ştiinţă propriu-zisă, merge in arhive, aspiră de la arhive trecutul străzii, trecutul bisericii, compozitia etnică (...) deci ia multe date arhivistice pe care le pune în foaie (...) şi , de cealaltă parte, ne infuzează nuvela lui Eliade, care dă partea de aburos metafizic din medievalitatea bucureşteană.
Dan C. Mihăilescu (Omul care aduce cartea, 12 ianuarie 2010)

Multă vreme, cine citea Pe strada Mântuleasa era mirat de banalitatea străzii bucureştene cu acelaşi nume: ficţiunea eliadescă părea a se fi iscat din nimic. Andreea Răsuceanu urmărind, dimpotrivă, istoria străzii în documente, a descoperit personaje uluitor de vii, colcăind de patimi, vise şi ispite. Cartea ei răstoarnă vechiul raport dintre istorie şi roman, realitate şi imaginaţie: prima devine mai stranie decât a doua. Semnele destinelor, căutate de Mircea Eliade, au fost scrise dintotdeauna în ochii şi trupurile locuitorilor străzii. Fărâmă, unul dintre ei, a întâlnit-o pe Andreea Răsuceanu într-o după amiază pe o bancă şi i-a spus povestea „celor două Mântulese”, pe care uitase s-o şoptească lui Eliade.
Sorin Alexandrescu (coperta a IV-a a cărţii)

Cercetarea multifaţetată şi analiza atentă de documente sînt dublate de această disponibilitate empatică şi de plăcerea – evidentă în volutele stilistice – cu care autoarea se apleacă asupra destinului celor două Mântulese – două femei ale căror obiceiuri, relaţii de putere, psihologie sînt decriptate cu delicateţe şi fermitate. Studiul istoric şi social atinge aici şi chestiuni legate de statutul femeilor – fie ele bogate – în secolul al XVIII-lea. Last but not least, condeiul autoarei vădeşte reale calităţi literare, o voluptate a limbajului de epocă, dar şi fascinaţia pentru întregul univers material (şi imaginar) al opulenţei orientale (de la ţesături la bijuterii)
Adina Diniţoiu (Dilemateca, ianuarie 2010)

Într-o formulă ingenioasă, la confiniile studiilor culturale cu ficţiunea literară, Andreea Răsuceanu a debutat cu o carte spumoasă, Cele două Mântulese (Vremea), ce reconstituie cu voluptate, dar şi acribie documentară, istoria medievală şi literară (eliadescă) a străzii Mântuleasa a Bucureştilor de altădată. Andreea Răsuceanu, alături de Andrei Terian sau Ovidiu Şimonca (Pot să vă mai enervez cu ceva?, interviuri, Cartier) sînt, de altfel, cîteva din numele demne de interes la capitolul debuturilor editoriale.
Adina Diniţoiu, (Observator cultural, 14-21 ianuarie 2010)

Rod al unei cercetari complexe - socio-istorice, literar-filosofice, psihologice, religioase - cartea Andreei Rasuceanu "Cele doua Mântulese" (Editura Vremea, 2009, vezi foto) constituie o sectiune verticala in viata cartierului bucurestean Mântuleasa, de pe la sfârsitul secolului XVII si pâna in secolul XX (cu accent pe secolele XVIII-XIX, perioada pentru care arhivele sunt mai generoase). Cele doua Mântulese pot fi, in egala masura, Stanca si Maria, ctitore ale Bisericii Mântuleasa, ridicata intre anii 1732-1734 (conform pisaniei) precum si cele doua fete ale zonei: cartierul, ca atare, si ipostaza lui mitica - asa cum reiese din diferite scrieri, indeosebi din opera lui Mircea Eliade - aceasta din urma fiind si perspectiva sub auspiciile careia se desfasoara cercetarea autoarei.
Ion Andreiţă, (Ziarul de duminică, 15 ianuarie 2010)

Un debut remarcabil, cu o carte de istoria mentalităţilor.(...) Cele două Mântulese conţine unul din cele mai frumoase elogii adus prozei fantastice a lui Mircea Eliade. De la nuvela lui pleacă întreaga cercetare de aici şi către ficţiunea acestei nuvele converg cele mai multe din personajele dezgropate în paginile studiului. Investigaţia e metodică şi speculativă în acelaşi timp. Sunt puţine exegezele care cumulează ambele calităţi.
Cosmin Ciotloş, (Noua revistă vorbită, 22 ianuarie 2010)

Pornind de la aceste două personaje, Andreea Răsuceanu, doctorand al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii, dar şi autoare a unor cronici literare şi studii de specialitate, a publicat în colecţia „Planeta Bucureşti“ a editurii „Vremea“, volumul „Cele două Mîntulese“, în care schiţează istoria nu numai a ctitoriei bisericeşti, ci şi a străzii Mîntuleasa, pornind de la studiul unor documente de arhivă şi mergînd pe urmele prozelor scurte ale lui Mircea Eliade (1907-1986), cunoscutul filosof al religiilor. Cu acest prilej, pe lîngă informaţia istorică, autoarea recreează atmosfera secolului al XVIII-lea, sondînd totodată cu migală moravurile şi mentalităţile vremii. În acest cartier intens multicultural, multietnic, îşi găsiseră locul şi armenii, autoarea oferindu-ne numeroase informaţii deosebit de interesante.
Madeleine Karacaşian, (Ararat, 5 februarie 2010)

Cartea de debut a Andreei Răsuceanu reprezintă cea mai completă poveste a zonei Mântuleasa. În afară de evoluţia în timp a cartierului, povestea bisericii cu descrierea iconografiei insolite la rândul ei, istoria caselor şi umanitatea atât de variată etnic şi profesional de acum o sută de ani, avem şi filtrul literar prin care este restituit un fragment de viaţă trăită a unui locuitor de odinioară al acestui cartier fantast: Mircea Eliade. Cartea este construită pe două viteze complementare: istoria şi literatura. Bariera este insesizabilă. Flanezi de o parte şi alta, adesea mergi pe frontiera dintre cele două lumi şi simţi că eşti de acolo, din acel fragment cotidian ce încă mai face parte din lumea noastră şi mai poate fi explorat. Cele două Mântulese, care apar şi în iconografia bisericii Mântuleasa, prinse într-o horă a domniţelor din secolul al XVIII-lea, reprezintă simbolic cele două mari teme ale cărţii (enunţate ceva mai sus) şi care hrănesc poveşti ale locului şi poveştile oamenilor.
Adrian Majuru ( bucurestiivechisinoi.ro, 8 februarie 2010)

Cele două Mântulese este o carte scrisă cu suflet, bine documentată în arhive şi biblioteci. Andreea Răsuceanu şi-a alcătuit volumul pornind de la studii istorice publicate până acum, pe care le-a animat cu elemente de atmosferă, în încercarea de a recrea atmosfera veacului al XVIII-lea.
Nicoleta Zaharia (Historia, 15 februarie 2010)

De ce-i zice străzii Mîntuleasa aşa şi nu, de-o pildă, Hagi Manta? Şi ce-are strada asta atît de special încît a devenit sit istoric, protejat de lege pe ici, pe colo? Zic pe ici, pe colo fiindcă în pofida protecţiei s-a dat o autorizaţie de construcţie pentru un bloc de 17 etaje în capătul ei dinspre Calea Moşilor unde s-a aflat şcoala unde a învăţat Mircea Eliade. O casă din apropierea celuilalt capăt a fost demolată de curînd, pe tăcute, cu speranţa unei noi autorizaţii. Iar dacă mai luăm în calcul că pe strada asta sînt cîteva clădiri din secolul XIX lăsate dinadins în paragină, e bine să nu contăm prea mult pe efectele acestei protecţii.Ştiam cîte ceva despre istoria străzii, după ce m-a îmboldit povestirea lui Eliade Pe strada Mîntuleasa.Dar mai nimic faţă de cîte am aflat din cartea Andreei Răsuceanu, Cele două Mîntulese, apărută la Editura Vremea. E aici istoria străzii de la prima ei menţionare, în 1703, pînă în zilele noastre.
Cristian Teodorescu, Academia Catavencu, 24 februarie 2010

La 30 de ani, Andreea Răsuceanu intrigă prin efervescenţa preocupărilor. Traducătoare, publicistă literară, trecând dezinvolt de la literatura română la cea străină, de la reportaje şi interviuri la eseuri şi fragmente de proză, ea ne surprinde acum (plăcut!) printr-un debut editorial matur şi neobişnuit. „Istorii“ ale străzilor bucureştene au mai apărut, desigur (v. Podul Mogoşoaiei, povestea unei străzi de Gh. Cruţescu sau O stradă oarecare din Bucureşti de Ioana Popescu şi Irina Nicolau), dar fără dimensiunea mitologică şi complexitatea narativă a celei de faţă.
Paul Cernat, Blazonul unei străzi bucureştene, (22, 2 martie 2010)

Andreea Răsuceanu fantazează, dar nu speculează pe conturul informaţiilor verificate. Din această alternanţă, în fond romanescă, rezultă un eficace suspans intelectual. Cartea, ar mai trebui poate precizat, nu e doar un răsfăţ documentar. Despre pasiunea autoarei pentru zona căreia i-a dedicat mai mult decât o monografie, vorbeşte campania de salvare a străzii Mântuleasa, desfăşurată în paralel cu redactarea studiului. Andreea Răsuceanu posedă, ca puţini alţii din generaţia ei, un instinct public al normalităţii. Cu sau fără acesta însă, Cele două Mântulese tot e o carte care merită nominalizată la orice premiu de debut, cu orice riscuri. Cine are urechi de auzit, să nu se teamă de cine ştie ce pedepse !
Cosmin Ciotloş, Una şi una (România literară, 17 martie 2010)

Volumul Andreei Răsuceanu, intitulat Cele două Mântulese (ed. Vremea, Bucureşti, 2009), este un excelent studiu interdisciplinar dedicat unei străzi bucureştene care, privită dintr-o perspectivă strict contemporană, nu pare cu nimic deosebită de oricare altă stradă lăturalnică din capitală.(...) Mai trebuie remarcat un aspect. Sursele documentare sunt abil utilizate. Informaţiile condensate, restituite armonios, foarmează împreună un discurs unic a cărui principală calitate este aceea că deschide mai multe perspective asupra aceluiaşi obiect. Perspectiva literară nu e deloc neglijabilă. De la ea porneşte şi către ea se îndreaptă cercetarea de faţă.
Şerban Axinte, Lumea de Dincolo, Lumea Celor Uitaţi (Convorbiri literare, martie 2010)

Demersul „arheologic“ al Andreei Răsuceanu presupune o întreagă strategie de încercuire revelatoare şi captivantă a „obiectului“. În primul rând, o metodologie plurală, bine controlată, care include: contextualizarea istorico-socială detaliată (v. referinţele la numeroasele istorii ale Bucureştilor şi la alte cercetări conexe, aparţinând unor nume ca Ionnescu-Gion, E. Hagi-Mosco, D. Pappasoglu, N. Iorga, C.C. Giurescu, G. Potra, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Ştefan Lemny, Adrian Majuru sau Adriana Scripcaru; povestirile călătorilor străini prin Ţările Române); decriptarea şi interpretarea specializată a indicilor şi a indiciilor de tot felul (epistole, testamente, documente administrative, hărţi şi planuri urbanistice, catagrafii, coduri de legi etc.; analiza picturilor bisericeşti şi a simbolisticii iconografice; folclor urban şi mărturii orale pertinente, cum e cea a arhitectei Marina Echeriu, proprietară a uneia dintre casele Capră); reconstituirea, în stilul Şcolii Analelor, a vieţii private din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea şi a codurilor aferente (mentalităţi, moravuri şi cutume, îndeletniciri şi meşteşuguri, legislaţie, vestimentaţie etc.) (...)
Andreea Răsuceanu a scris o carte necesară şi delectabilă, care merită toată lauda. Având în vedere informarea scrupuloasă şi înclinaţia artistică, n-ar fi exclus să ne ofere, pe viitor, şi un roman de epocă.
(Gabriela Gheorghisor, Monografia străzii Mântuleasa, Ramuri, nr. 4/2010)

TOPURILE CRITICILOR - cele mai bune cărţi din 2009

DAN C. MIHĂILESCU (http://revistacultura.ro/blog/2010/01/cele-mai-bune-cele-mai-proaste-carti-din-2009-voteaza-15-critici-1/)
Debut
Andreea Răsuceanu, Cele două Mântulese, Vremea

MARIUS CHIVU
Eseu1. Mircea Mihaies, Despre doliu, Polirom
2. Nadia Anghelescu, Identitatea araba. Istorie, limba, cultura, Polirom
3. Andreea Rasuceanu, Cele doua Mântulese, Vremea

ADINA DINIŢOIU (http://think.hotnews.ro/cele-mai-bune-carti-din-2009-v.html)
CRITICA SI ISTORIE LITERARA
1. Andrei Terian, G. Calinescu. A cincea esenta, Cartea Romaneasca
2. Andreea Rasuceanu, Cele doua Mantulese, Vremea
3. George Ardeleanu, N. Steinhardt si paradoxurile libertatii, Humanitas
DEBUT1. Matei Florian, Si Hams si Regretel, Polirom-roman
2. Andreea Rasuceanu, Cele doua Mantulese, Vremea-studii culturale
3. Ovidiu Simonca, Pot sa va mai enervez cu ceva?, Cartier-interviuri

GABRIELA GHEORGHIŞOR (Revista Ramuri, http://revistaramuri.ro/index.php?id=1011&editie=43&autor=)
Debut: G. Călinescu. A cincea esenţă de Andrei Terian, Blocul 29, apartamentul 1de Corina Sabău, Chipurile de Stoian G. Bogdan, Şi Hams Şi Regretel de Matei Florian, Cele două Mântulese de Andreea Răsuceanu.

Nominalizare la Premiul pentru Debut al revistei România literară

Nominalizare la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România

Nominalizare la Marile Premii Prometheus

Andreea Răsuceanu intră în acest secretaire, şi scrin, şi ladă de zestre, şi cameră oprită, din două părţi. Una e cercetarea riguroasă, cu surse sistematice, cu planuri ale Bucureştiului în faţă, cu documente de muzeu. Alta e aplecarea, cu nimic mai prejos, spre literatură şi spre intuiţiile ei, la Eliade, dar şi la memorialiştii Bucureştiului mai vechi, comercianţi de atmosferă, slujitori ai unor mistere în aer liber. Fiecare direcţie închipuie câte o Mântuleasă. Care e femeia iute şi dezgheţată, strunind treburile familiei, şi care jupâneasa mai delicată, poate, lăsând, peste timp, o morală ascunsă a neplăcerilor ei, printre culorile ticluite ale unei biserici, mi-e greu să spun acum. Oricum ar fi, câtă vreme literatura îşi caută documentul, deodată cu zănaticii ei răscolitori de pivniţi, iar istoria se încleiează cu ficţiune, pot să prefer dublura, femeia care priveşte peste umărul celeilalte, sprijin şi iscoadă. Cu gândul la ea, şi cu ochii în minunatele reproduceri color de la sfârşitul cărţii, am citit călătoria Andreei Răsuceanu pe strada Mântuleasa nu, cum ar fi meritat, cu creionul în mână, rătăcind printre detalii de fineţe, ci întorcând foile unei vechi istorisiri în ramă, cu epoci crescând una din alta, cu oameni complicaţi şi cu tâlcuri de ţinut minte.
(Simona Vasilache, În numele doamnelor, Viaţa Românească, nr. 5-6, 2010)

Nu ştiu câţi dintre noi, plimbându-se pe o stradă din Bucureşti cu parfum de epocă, ştiu ceva despre istoria ei. Cu siguranţă însă, dacă am şti, plimbarea am percepe-o cu totul altfel. Andreea Răsuceanu ne oferă acum această ocazie prin studiul „Cele două Mântulese", urmărind deopotrivă istoria străzii, în documente, dar şi a personajelor ei, uluitor de vii, colcăind de patimi, vise şi ispite.
(Maria Capelos, România liberă, 8 iulie 2010)

Eram convins ca intreaga lucrare croseteaza cumva istoricul locurilor cu nuvela lui Mircea Eliade. Trebuie sa fi gasit autoarea, imi spuneam in fata raftului de librarie, oameni, fapte si taine care sa fi inspirat fantasticul eliadesc…
Surpriza! Andreea Rasuceanu merge pe mai multe planuri si ca intr-un demers de intelectualism feminist, volumul are de fapt in prim plan pe cele doua femei trecute in pisania Bisericii Mantuleasa: jupâneasa Maria, sora jupânu Manta cupețul i de jupâneasa Stanca, care au tinut jupânu Manta. In insasi aceasta formulare este o taina care a zgandarit curiozitatea autoarei…Dar nu vreau sa va stric placerea lecturii (...)
Am mai spus-o undeva: Cele doua Mantulese este o carte pe care multi si-ar fi dorit sa o scrie. Si eu sunt printre ei.
(Alex Radescu, www.alexradescu.ro)
Restul prezentarii pe: http://www.alexradescu.ro/2010/07/mantulesele-andreei-rasuceanu.html

Cu acelasi patos vorbeste despre strada Mantuleasa si Andreea Rasuceanu, autoarea cartii “Cele doua Mantulese”( http://celedouamantulese.blogspot.com) in care schiteaza istoria bisericii si a strazii Mantuleasa, pornind de la studiul unor documente de arhiva si mergand pe urmele prozelor scurte ale lui Mircea Eliade (1907-1986). Cu acest prilej, pe langa informatia istorica, autoarea recreeaza atmosfera secolului al XVIII-lea, dandu-ne o perspectiva cat se poate de completa asupra vremii.
(Să descoperim Bucureștiul, Strada Mântuleasa, www.viajoa.ro)

Aflăm bunăoară din Cele două Mântulese sumedenie de lucruri interesante despre statutul femeii române pe la 1750, despre relaţiile dintre sexe, despre regulile şi cutumele care guvernau transferul proprietăţii sau despre trăirile şi fantasmele religioase ale contemporanilor. În treacăt fie spus, sunt pagini care rivalizează ca atractivitate pentru cititorul profan cu cele ale Constanţei Vintilă-Ghiţulescu. De o prezentare amănunţită se bucură biserica Mântuleasa, monument de secol XVIII destul de puţin cunoscut publicului. Se fac incursiuni pline de pitoresc în îndeletnicirile şi meşteşugurile locuitorilor cartierului, se prezintă istoria unor case reprezentative (inclusiv a unei case mereu plănuite şi niciodată construite).
(ce-am-mai-citit.blogspot.com)

Cartea Andreei Răsuceanu, "Cele două Mântulese" - publicată în 2009 la Editura Vremea -, oferă cititorului, pe lângă o lectură savuroasă, ocazia unei înmiresmate plimbări imaginare pe uliţele şi prin mahalalele Bucureştiului de altădată, având ca ţintă a călătoriei descifrarea enigmelor legate de originea zonei Mântuleasa.
(Monica Brândușescu, Ziarul Lumina, 11 august 2010)

Mântuleasa, 138

2010-09-14T09:42:00.000-07:00

Una dintre topografiile eliadeşti esenţiale o constituie triunghiul Mântuleasa - Popa Soare - Pache Protopopescu (cu prelungire spre Foişorul de Foc şi Obor).

O bună parte din vechea mahala Mântuleasa, dar şi strada Popa Soare, limitele străzii Mântuleasa - bulevardul Pache Protopopescu şi Calea Călăraşilor, precum şi strada Calomfirescu, alcătuiesc, în economia prozelor eliadeşti, pământurile boierului Calomfir, căutătorul misterioaselor semne subterane.
Continuarea în România literară, la adresa:
http://www.romlit.ro/pe_strada_mantuleasa_la_numarul_138

Noi prezentări, cronici

2010-07-21T03:39:00.000-07:00

Târgul Alternativ de Carte 2010

2010-05-24T11:28:00.000-07:00

Despre Cele două Mântulese... video de această dată, la Târgul Alternativ de Carte 2010, vineri 28 mai, ora 18.00, la Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor (Calea Victoriei, nr. 115).

Prezintă Sorin Alexandrescu.

Portretul pierdut al celor două Mântulese

2010-05-21T04:53:00.000-07:00

Portretul pierdut al celor două Mântulese

Misterul ce planează asupra familiei de ctitori ai Bisericii Mântuleasa nu a fost decît alimentat de descoperirile restauratorilor, a căror muncă la consolidarea şi restaurarea lăcaşului a început în anul 2007.

(Fotografie realizată de Restauro Art Grup)

Palimpsestul de la Mântuleasa

Echipa de restauratori de la S.C. Restauro Art Grup S.R.L. şi-a desfăşurat activitatea în perioada 2007-2009, iar printre scopurile acesteia s-au aflat intervenţia de urgenţă care să asigure consolidarea structurii de rezistenţă a bisericii şi restaurarea propriu-zisă a frescei. Simona Pătraşcu, specialist restaurator, a acceptat provocarea cu conştiinţa importanţei pentru patrimoniul cultural bucureştean a bisericii cu hramul Mihail şi Gavril, una dintre cele douăsprezece clădiri considerate monumente istorice de pe strada Mântuleasa, iar în intenţia sa a fost relevarea etapelor estetice care au intervenit în concepţia programului iconografic de-a lungul timpului. Astfel, pictura originală a bisericii a fost acoperită, la sfîrşitul veacului al XIX-lea, de o alta, de data aceasta în ulei; în 1924, cînd are loc prima restaurare a bisericii atestată de documente de arhivă, Paul Molda şi echipa sa aleg să cureţe fresca, dînd la iveală pictura originală. Metoda folosită la acea vreme presupunea agenţi agresivi cu fresca originală, căreia îi provocau exfolieri sau alte tipuri de deteriorare, dar astfel au fost scoase la lumină unele elemente specifice secolului al XVIII-lea. Ulterior, după cutremurul din 1940, s-a intervenit din nou, atît la nivelul structurii, cît şi la cel al picturii murale, şi o serie de noi factori agresivi au contribuit din nou la degradarea frescei. În afara consolidărilor ce privesc construcţia, eforturile restauratorilor s-au îndreptat către pictura interioară şi exterioară: după o primă curăţare a depunerilor, aceştia au constatat existenţa eroziunilor, lacunelor mai mari sau mai mici etc., iar odată acestea remediate atenţia s-a concentrat asupra reconstituirii propriu-zise a frescei. Principiul după care au lucrat resturatorii a fost o conservare a acestor diferite etape de transformare interioară şi exterioară a bisericii şi consemnarea vizuală a acestora. „În momentul de faţă starea de conservare a picturilor murale interioare este stabilă: au fost executate lucrări de intervenţie de urgenţă necesare desfăşurării în bune condiţii a lucrărilor de consolidare a structurii bisericii la nivelul bolţilor şi în partea superioară a pereţilor verticali. Aceste lucrări au presupus acţiuni de îndepărtare a reparaţiilor anterioare, operaţiuni de fixare a peliculei de culoare, asigurarea marginilor picturii, injectarea desprinderilor stratului suport.”, ne-a declarat Simona Pătraşcu, restaurator.

Citeşte urmarea aici: http://www.observatorcultural.ro/Portretul-pierdut-al-celor-doua-Mantulese*articleID_23702-articles_details.html

Păreri critice, topuri, nominalizări

2010-03-12T09:49:00.000-08:00

Nominalizare la Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România

Pagina de pornire

Emisiuni TV, clipuri

2010-03-12T09:46:00.000-08:00

Descoperă românii, pe TVR2 şi TVR Internaţional

http://www2.tvr.ro/webcast/WebPlayer2.php?file=rtmp://perthro.tvr.ro/rec/DATA-2010-03-12-10-32.flv&name=Descopera

Un clip de prezentare a cărţii Cele două Mântulese:
http://www.youtube.com/watch?v=b9upZV3G9go

Miercuri, 3 februarie, ora 16. 30, pe TVR Cultural, despre etniile conlocuitoare pe strada Mântuleasa, la emisiunea Identităţi.

Paul Cernat despre Cele două Mântulese

2010-03-07T09:24:00.000-08:00

Impresionantă e minuţia reconstituirii documentare, de la cutumele vieţii sociale (insight-urile despre condiţia premodernă a văduvelor sau despre „amenajarea“ raporturilor cu moartea) până la elemente de vestimentaţie.
De la un tânăr literat te aştepţi de regulă la abordări eseistice, nu la un aşa demers scormonitor şi riguros, propriu mai curând istoricilor de meserie. În fapt, eseista îşi asumă discret-persuasiv rolul de secondant al cercetătoarei, imaginând fastuoase scenarii de epocă şi atmosferă, atunci când informaţiile lipsesc (şi, pentru secolul al XVIII-lea, lipsesc adesea!), iar ipotezele despre familia Manta rămân doar… ipoteze. Când şi de ce a murit cinstitul hagiu şi cupeţ dispărut deja la data târnosirii? Cum şi-au dus vieţile înainte şi după moartea lui cele două Mântulese? Şi ce raporturi existau între ele, din moment ce sora pare a avea un ascendent asupra văduvei, în pofida cutumelor testamentare ale vremii? Cu discernământ critic, autoarea separă mistificările de verosimil prin confruntarea probelor şi contextualizări oportune, iar misterul nu e spulberat, ci amplificat cu mijloacele „hiperrealiste“ ale istoriei vieţii private…
În rândul numeroaselor volume despre vechiul Bucureşti, cartea îşi impune personalitatea prin coerenţa sa „de blazon“.

Paul Cernat, 22, 2 martie 2010

http://www.revista22.ro/blazonul-unei-strazi-bucurestene-7716.html

Noutăţi

2010-01-31T08:45:00.000-08:00

Prima conferinţă din programul "Mitologii urbane. Oraşul şi literatura", iniţiat de Uniunea Scriitorilor din România, dedicată Celor două Mântulese, pe 29 ianuarie, la Sala Oglinzilor.

Dan C. Mihăilescu despre Mântulese

2010-01-12T00:31:00.000-08:00

Andreea Răsuceanu face un lucru foarte bun: pune la un loc elemente de statistică sociologică, de antropologie şi arhitectură, deci de ştiinţă propriu-zisă, merge in arhive, aspiră de la arhive trecutul străzii, trecutul bisericii, compozitia etnică (...) deci ia multe date arhivistice pe care le pune în foaie (...) şi , de cealaltă parte, ne infuzează nuvela lui Eliade, care dă partea de aburos metafizic din medievalitatea bucureşteană. (Omul care aduce cartea, 12 ianuarie 2010)

Un film despre interbelicul românesc s-ar putea face şi după acest debut, al Andreei Răsuceanu (...) Eu cred că cele două Mântulese sunt cea evreiască şi cea armenească, este o interpretare, dacă nu sunt cele două boieroaice, care erau din familia Manta; nici acum nu ştim cine este importantă: nevasta lui Manta sau sora acestuia. (Inapoi la argument, 28 ianuarie 2010)

Doctoratul Mântuleselor

2010-01-04T01:35:00.001-08:00

Pe 21 decembrie 2009, într-una dintre cele mai troienite zile de iarnă pe care le-a văzut Bucureştiul, Mântulesele au trecut prin ultima probă de foc a doctoratului. Susţinerea a adunat doi profesori care au străbătut ţara ca să ajungă dis-de- dimineaţă la prezentarea lucrării "Mahalaua Mântulesei - drumul către modernitate" - dl. prof. Andrei Bodiu, de la Universitatea "Transilvania" din Braşov, şi dl. prof. Ştefan Afloroaei, de la Universitatea "Al. I. Cuza" din Iaşi. Alături ne-a mai fost şi dl. prof. Alin Ciupală, de la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Coordonator, dl. prof. Sorin Alexandrescu, cel care a asistat la naşterea poveştii Mântuleselor, dar şi la conturarea hărţii semnelor eliadeşti, fără a cărui îndrumare nu ar fi existat nici lucrarea de doctorat, nici cartea Mântuleselor.

Sorin Alexandrescu:

"Aceeaşi tehnică de îmbinare a unei precise analize de documente istorice cu un comentar imaginativ şi sensibil o ajută să scoată la lumină tot felul de alte „istorii” din epocă, care de care mai seducătoare, ale pitarului Petrescu, ale popei Herea, sau ale unei case care nu s-a construit, ori conflicte de moştenire mai recente. Frapant este faptul că acestea toate ar fi putut deveni surse ale unor povestiri de tip eliadesc, mai mult încă, ele par „fabricate” parcă de un povestitor ca Fărâmă, deşi Mircea Eliade în mod evident nu le-a cunoscut niciodată, cum nu le-a cunoscut nimeni până acum. Se ridică astfel întrebarea fascinantă ce este istorie reală şi ce este imaginaţie scriitoricească. Răspunde Andreea Răsuceanu: „ficţiunea nu face decât să copieze, fără s-o ştie, realitatea cu mult mai spectaculoasă” .

Andrei Bodiu:

"Studiul Andreei Răsuceanu este unul complex, interdisciplinar, cu deschideri culturale diverse. El este un studiu cultural care înglobează elemente de istorie şi istorie a mentalităţilor, de sociologie, de arhitectură şi urbanism, şi în acelaşi timp un studiu literar, aplicat operei marelui scriitor Mircea Eliade. (...)
Una dintre marile calităţi ale acestei teze este că Andreea Răsuceanu ştie, în cele mai bune pagini ale ei, să povestească într-un mod care face ca orice document, oricât de arid, să trezească interesul celui care citeşte. Lumea Bucureştilor de odinioară capătă viaţă prin calitatea scriiturii.(...)
Autoarea scrie pasionat şi incitant, prinsă de febra temei. În Andreea Răsuceanu se regăsesc un cercetător atent şi avizat, un om sensibil şi, de ce nu?, un viitor prozator cucerit de temele istorice. "

Ştefan Afloroaei:

"Lucrarea este scrisă într-o manieră vie, cu dezinvoltură şi stil, cu multe intuiţii valoroase. Andreea Răsuceanu dovedeşte indiscutabil o reală dispoziţie exegetică şi analitică, atât ca interpret al unor scrieri literare, cât şi ca analist al unor documente vechi sau al unor teorii actuale. Este atentă la textele lui Eliade şi ale interpreţilor săi, ajungând uneori la observaţii cât se poate de subtile, pe care le enunţă într-un mod personal."

Alin Ciupală:

“Din punct de vedere al surselor, doctoranda a întreprins atente cercetări de arhivă şi a reuşit să identifice acele fonduri care i-au furnizat cu generozitate informaţiile. Documentarea s-a dovedit a fi marcată de acribia specialistului (...)
Din punct de vedere metodologic, analiza critică a izvoarelor a fost completată priun aplicarea unor concepte receptate din domeniul teoriei literaturii şi prin scurte şi dense referirir la istoria arhitecturii.”

Pe bloguri, prin reviste, la radio

2010-01-04T01:26:00.000-08:00

La Timpul prezent, pe 27 ianuarie, cu Elena Vladareanu:
http://timpulprezent.radiocultura.ro/?p=791

Doua emisiuni la Radio cultural, la Bucurestiul in pagini si imagini sonore, despre Cele două Mântulese:
http://cultural.srr.ro/emisiuni/bucuresti/audio/audio2009.html

"In nuvelele lui Mircea Eliade, strada Mântuleasa e un loc plin de mistere şi promisiuni. Nu se poate să nu devii curios să te plimbi pe-acolo, măcar o dată. Din păcate, n-o să mai vezi mare lucru acum. Andreea Răsuceanu a vrut să remedieze situaţia şi a scris o monografie a locului, de pe la 1700. Cu ocazia asta, cunoaştem mai multe personaje şi poveşti decât în nuvelele lui Eliade!"
(Luisa Neag în Unica, ianuarie 2009)

"Deși am avut ore sâmbătă și febră, frisoane, nervi, etc., am reușit să ajung la draga de Andreea, pe care o felicit pentru efortul supraomenesc (o spun cu ochii injectați și mintea solicitată la maximum, în mijlocul lecturii, fără a considera că exagerez câtuși de puțin) depus în activitatea de cercetare, efort pe care nu cred că-l voi egala în propria activitate, dar și pentru trăirile pe care mi le smulge cartea, mărturii ale geniului fermecat de frumos, ale profesorului care mi-a inspirat dragostea pentru toate, care m-a învățat cum se trăiește romantic, în lumina caldă, în miros de covrigi și toamnă pe strada Plantelor. Am admirat-o dintr-un colț, cum privește prea modestă la oamenii din jurul ei, cum a putut să crească în doar câțiva ani, speriată puțin că dacă aș fi cunoscut-o mai târziu, probabil n-aș fi avut privilegiul de a-i fi alături și de a învăța atâtea, și sper să mă ridic și eu la înălțimea așteptărilor ei, căci ea le-a depășit pe ale mele, căci datorită ei continui să am încredere în oameni.

Dacă sunteți iubitori ai Bucureștiului, citiți cartea Andreei Răsuceanu, citiți Cele două Mântulese, este o carte de suflet pentru mine!"
(Alexandra Perju, sensibilitati.blogspot.com)

Pe blogul miculftiriadi.wordpress.com, o inregistrare din timpul Turneului organizat de revista Observator cultural prin licee:

http://miculftiriadi.wordpress.com/2009/12/30/andreea-rasuceanu-in-turneul-de-lectura-al-observatorului-cultural/

Un pasaj din carte, despre Biserica Mântuleasa, pe www.monumenteromania.ro:

http://www.monumenteromania.ro/index.php/monumente/detalii/ro/Biserica%20Sfintii%20Arhangheli%20Mihail%20si%20Gavril%20Mantuleasa%20/1475

Interviuri

2009-12-25T10:08:00.000-08:00

Dragă Andreea Răsuceanu, cum ţi-a venit ideea scrierii acestei cărţi?
Cartea s-a născut dintr-o curiozitate care s-a ivit cu siguranţă în mintea fiecărui cititor al nuvelei Pe strada Mântuleasa. Şi anume: cine era cu adevărat Mântuleasa? De ce în nuvela lui Eliade e un personaj masculin? Care e etimologia numelui? Mi se pare semnificativ că de data aceasta datele ficţionale au dus la o cercetare de tip istoric, şi nu faptele istorice au fost valorificate literar, cum se întâmplă îndeobşte.
Cine eşti tu? Pasiunea pentru Bucureştii vechi are vreo legătură cu locul unde ai copilărit, lecturile tale, cu anumite momente din viaţa ta?
Cred că întrebarea nu se referă atât la curriculum-ul meu, cât la biografia mea şi la calitatea mea de locuitor al Bucureştilor. Sunt un om pasionat de istoria oraşului în care trăieşte, profund nefericit din pricina lipsei de iniţiativă a celor care ar avea puterea să facă ceva în privinţa punerii în valoare a istoriei şi, implicit, a identităţii Bucureştilor: e important ca oamenii să ştie povestea locurilor în care trăiesc, e un pas esenţial în procesul de autocunoaştere, în raport cu spaţiul care îi defineşte. Sunt bucureşteancă, şi părinţii mei la fel, am copilărit jumătate într-un cartier din Baltă Albă, sufocat de verdeaţă, într-un bloc comunist pe care acea nostalgie a paradisului copilăriei reuşeşte să-l transfigureze suficient cât să devină un palat de marmură albă, jumătate într-o mahala din afara Bucureştiului, deci fără prea mare legătură cu oraşul vechi. Dar îndelungile plimbări cu bunicii mei prin măruntaiele oraşului, începând cu Cişmigiul şi cinematografele din zona lui, terminând cu străduţele din jurul Foişorului de Foc, unde locuiau, într-o casă labirintică, nişte rude îndepărtate, cu siguranţă şi-au pus amprenta asupra imaginarului meu. Nu a existat un moment în care m-am hotărât să citesc şi să scriu despre Bucureşti, a fost un proces de durată, ca orice îndrăgostire, imperceptibil la început, obsesiv după.
Povesteşte-ne un moment special din timpul cercetării tale, care înţeleg că a durat doi ani.
Au fost multe momente speciale, pe parcursul cercetării... Cele mai spectaculoase se leagă de descoperirea manuscriselor de la Arhive, de febra care a însoţit întregul proces de căutare. Un moment însmenat a fost când am descoperit că pivniţa cu semne din nuvela lui Eliade, aflată pe locul şcolii Mântuleasa, chiar existase, prilej de nemulţumire pentru proprietara care nu-şi putea ridica fundaţia casei din pricina adâncimii acesteia... Sau când am descoperit documentul semnat de cele două Mântulese, cu propriile lor inele cu peceţi.
Ai ştiut de la început că vrei sa scrii o carte sau ideea a venit ulterior?
N-am ştiut nici măcar că mă voi adânci atât de tare în această cercetare de tip istoric, adică nu am îndrăznit să sper că voi găsi atâtea lucruri legate de evoluţia străzii şi a locuitorilor ei. Nu m-am gândit că va deveni o carte, şi oricum nu în această formă, ci în paralel cu studiul despre harta semnelor eliadeşti, care înseamnă o mare parte din lucrarea mea de doctorat. Ideea de a publica studiul separat mi-a venit într-o seară, într-o cafenea de pe lângă strada Batiştei, în vreme ce stăteam de vorbă cu o bună prietenă.
Cine e, de fapt, această Mântuleasă, şi ce a făcut ea atât de important încât să rămână în istorie?
Păi depinde la care din cele două Mântulese vă referiţi... Stanca, soţia lui Mantu cupeţul, sau Maria, sora sa, de numele amândurora se leagă strada Mântuleasa, ca şi biserica. Totuşi, fiind vorba despre pământurile de dotă ale Stancăi (cele pe care s-a ridicat biserica), cred că numele străzii şi al zonei se leagă în primul rând de ea. Aceste două femei au reuşit, în tulburat miez de secol XVIII, să ridice „din temelie”, cum îl asigură ele pe cititorul pisaniei, această biserică pe care toţi bucureştenii ar trebui să meargă să o vadă, ea fiind singura martoră a trecerii a trei veacuri pe strada Mântuleasa...
Cum te-ai „simţit” în perioada aceea? Ţi-ar fi plăcut să trăieşti pe atunci? Pentru ce obiect anume ai invidia-o pe Mântuleasa?
Cred că toţi cercetătorii se îndrăgostesc de perioada pe care o studiază. Pentru mine a fost o surpriză, nu mă gândisem că mă voi opri cu cea mai mare plăcere asupra secolului al XVIII-lea. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în acel Bucureşti, chiar cu neajunsurile lui. Mi-aş fi dorit să trăiesc în casa Mântulesei, aşa cum trebuie să fi fost, pierdută în adâncul livezilor şi grădinilor care acopereau bună parte din Bucureşti, aşa cum se poate vedea din planurile oraşului, până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. De invidiat, cu siguranţă aş fi invidiat-o pentru „tremurătoare”, bijuteriile ce amintesc de farmecul Orientului şi, mai departe, de cel al Bizanţului.
Cum ţi-ai dori să-ţi fie receptată cartea? Ca o carte ştiinţifică, un studiu interdisciplinar, un eseu ce jonglează pe graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune?
Nu am scris cartea cu o reţetă în minte. A fost o eliberare de limbajul mai degrabă strict pe care îl cere redactarea unei teze de doctorat. Cred că am încercat să scriu o carte în care să se poată „trăi”, să existe acea atmosferă în care cititorul să poată evada pe parcursul lecturii. De aceea există şi un dosar de imagini, menit să asigure suportul vizual al informaţiilor din carte: fotografii de epocă, planuri ale oraşului, imagini cu frânturi din fresca bisericii, cu documente etc. Mi-am dorit ca acela care va cumpăra cartea mea să-şi poată reconstitui mental propria istorie a străzii Mântuleasa: pentru că, aşa cum spunea Mircea Eliade, istoria „reală” a unui loc nu este cea propriu-zisă, bazată pe sursele documentare, ci cea mitică – sper că cititorul cărţii mele va integra mitologiei lui personale acest colţ bucureştean, cu poveştile lui.
(Interviu pe situl editurii Vremea)

Despre carte

2009-12-05T08:01:00.000-08:00

Turneul de lectură organizat de revista Observator cultural prin liceele din Bucureşti a ajuns joi, 10 decembrie, ora 12.00, la Liceul Teoretic "Nichita Stănescu". În cadrul întâlnirii cu elevii, s-a discutat despre cartea Cele două Mântulese, iar Andreea Răsuceanu a citit un fragment. A avut loc o prezentare a revistei şi au citit poeme: Doina Ioanid, Oana Cătălina Ninu, Cristina Ispas, Ioan Es. Pop şi Octavian Soviany. Întâlnirea a fost organizată de un cristian. La sfârşitul lecturii, elevii au pus întrebări legate de Cele două Mântulese, iar cele mai interesante au fost premiate cu câte o carte.

Cartea de faţă a fost concepută iniţial ca o dublă istorie a străzii Mântuleasa – cea “reală”, bazată pe studiul documentelor de arhivă, şi cea ficţională, pe urmele prozelor scurte ale lui Mircea Eliade. Treptat, cele două părţi ale lucrării au câştigat considerabil în dimensiune, devenind câte o carte în sine. Volumul de faţă dublează informaţia istorică cu elemente de atmosferă, studiul fiind unul de istorie a mentalităţilor, de sondare a moravurilor, ce mizează totodată pe amănunte de epocă, detalii vestimentare şi legate de viaţa privată, în încercarea de a recrea atmosfera de veac XVIII.

Despre autor

2009-12-05T07:42:00.000-08:00

Andreea Răsuceanu este doctor in filologie. A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi masteratul „Teoria şi practica imaginii”. A publicat cronică literară şi studii de specialitate în reviste precum Convorbiri literare, Viaţa Românească, Observator cultural, Idei în dialog, Timpul, Familia, Adevărul literar şi artistic etc. A semnat traducerile mai multor cărţi din limba engleză şi a fost redactor la Editura Humanitas. În prezent scrie cronică de carte la revista Observator cultural.

Curriculum Vitae

2006-prezent

Specialist in imagine, doctor in filologie, prof. Dr. Sorin Alexandrescu, cu lucrarea "Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate".

Studii

2002-2004 - Masterat în imagine in cadrul Centrului de excelenţă în studiul imaginii absolvit cu lucrarea intitulată “Romanul ascuns al lui Mircea Eliade”, Universitatea din Bucureşti

1998-2002 - Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti, secţia română -engleză

1994-1998 - Liceul Teoretic Ion Neculce, secţia limbi străine (franceză-engleză)

Experienţă

Iunie 2009 - prezent Redactor la revista Observator cultural

Octombrie 2007 - Iunie 2009 Redactor la Editura Humanitas Fiction

Octombrie 2005 - Octombrie 2007 Redactor/traducător la Editura Trei

Februarie 2006-Iunie 2007 Asistent universitar Universitatea ProMedia, cursul Tehnici compoziţionale şi de redactare în presa culturală

Februarie – Iunie 2005 Curs de cultură şi civilizaţie, Universitatea Româno-Americană, Bucureşti

Septembrie 2003 – Februarie 2006 Preparator la limba engleză, Universitatea Româno-Americană, Bucureşti

Februarie 2004 – Octombrie 2007 Redactor, lector de carte la editura Pandora-M

Articole (selectiv):

Confesiunea- debut literar in revista Cuvântul , iunie 1999
Pro sau contra postmodernismului?- in revista Semne, iunie 2000
Romanul ascuns al lui Eliade, în revista Argeş, iunie 2006
Cruciada copiilor- un roman frescă- în revista Argeş iulie 2006
- Dr. Freud, încă printre noi?, în revista Observator cultural, august 2006
- Zogru, între saga marqueziană şi roman de atmosferă, în revista Viaţa Românească, august 2006
- cronică de carte – Cinci romane în căutarea unui autor, în revista Viaţa Românească, octombrie 2006
- Sorin Alexandrescu - Eliade, dinspre Portugalia, cronică în revista Argeş, august 2006
- proza in revista Familia, decembrie 2006
- proza in revista Bucovina literara, decembrie 2006
- cronică de carte – Copilul divin de Pascal Bruckner, o parabolă postmodernă, Liternet, decembrie 2006
- cronică de carte – Recuperatorul de suflete, in revista Timpul, ianuarie 2007
- cronică de carte – Despre lumile orange-vaporoase ale Luminiţei Marcu, în revista Timpul, mai 2007
- cronici de carte în revista Le monde diplomathique, 2007
- cronici de teatru in cotidianul Cronica română, decembrie 2006 – decembrie 2007
- cronică de carte – Despre hoţii de identitate sau „străinul” din fiecare - în Adevărul literar şi artistic, iulie 2007
- Trends and Manners in the 18th century , Review of Cinematographic Studies, nr.1/2007, revista Universităţii ProMedia
- Gâlceava contemporanilor, în revista Observator cultural, octombrie 2007
- Un roman despre serpentinele istoriei, în revista Idei în dialog, noiembrie 2007
- Spaţializare şi temporalizare în după-amiaza camilpetresciană, în revista Familia, decembrie 2007
- proză în Convorbiri literare , decembrie 2007
- cronică de carte Recuperatorul de suflete, revista Sisif, mai 2008
- Un roman al dezrădăcinării, în revista Idei în dialog, august 2008
- Aleargă, Rabbit, aleargă! Sau despre reabilitarea lui Harry Angstrom, în Observator cultural, august 2008
- Romanul rus contemporan sau demoniada de sub mantaua gogoliană, în Observator cultural, iunie 2008
- Halucinatul Nicolae Mavrogheni, în Observator cultural octombrie 2008
- Cuceritorul şi vanitatea, în Observator cultural, noiembrie 2008
- Nobelul pentru un cetăţean al lumii, în Observator cutural, decembrie 2008
- Ultima poveste de dragoste înaintea războiului, în Observator cultural, ianuarie 2009
- Despre artă, altfel – în Observator cultural, februarie 2009
- Cum să uiţi o femeie – între lirismul bine temperat şi ironia îngăduitoare, Observator cultural, aprilie 2009
- Literatură la feminin, în Observator cultural, iulie 2009
- Literatură pentru rafinaţii culturali, în Observator cultural, iulie 2009
- Biblioteca de vară, în Observator cultural, iulie 2009
- S.O.S. Strada Mântuleasa!, în Observator cultural , august 2009
- Cum se recunosc adevăraţii impostori, în Observator cultural, august 2009
- Viaţa mai deocheată a unui globetrotter aristocrat, în Observator cultural, septembrie 2009
- Teatrul-muzeu Max Blecher, în Observator cultural, septembrie Articole (selectiv):
Confesiunea- debut literar in revista Cuvântul , iunie 1999
Pro sau contra postmodernismului?- in revista Semne, iunie 2000
Romanul ascuns al lui Eliade, în revista Argeş, iunie 2006
Cruciada copiilor- un roman frescă- în revista Argeş iulie 2006
- Dr. Freud, încă printre noi?, în revista Observator cultural, august 2006
- Zogru, între saga marqueziană şi roman de atmosferă, în revista Viaţa Românească, august 2006
- cronică de carte – Cinci romane în căutarea unui autor, în revista Viaţa Românească, octombrie 2006
- Sorin Alexandrescu - Eliade, dinspre Portugalia, cronică în revista Argeş, august 2006
- proza in revista Familia, decembrie 2006
- proza in revista Bucovina literara, decembrie 2006
- cronică de carte – Copilul divin de Pascal Bruckner, o parabolă postmodernă, Liternet, decembrie 2006
- cronică de carte – Recuperatorul de suflete, in revista Timpul, ianuarie 2007
- cronică de carte – Despre lumile orange-vaporoase ale Luminiţei Marcu, în revista Timpul, mai 2007
- cronici de carte în revista Le monde diplomathique, 2007
- cronici de teatru in cotidianul Cronica română, decembrie 2006 – decembrie 2007
- cronică de carte – Despre hoţii de identitate sau „străinul” din fiecare - în Adevărul literar şi artistic, iulie 2007
- Trends and Manners in the 18th century , Review of Cinematographic Studies, nr.1/2007, revista Universităţii ProMedia
- Gâlceava contemporanilor, în revista Observator cultural, octombrie 2007
- Un roman despre serpentinele istoriei, în revista Idei în dialog, noiembrie 2007
- Spaţializare şi temporalizare în după-amiaza camilpetresciană, în revista Familia, decembrie 2007
- proză în Convorbiri literare , decembrie 2007
- cronică de carte Recuperatorul de suflete, revista Sisif, mai 2008
- Un roman al dezrădăcinării, în revista Idei în dialog, august 2008
- Aleargă, Rabbit, aleargă! Sau despre reabilitarea lui Harry Angstrom, în Observator cultural, august 2008
- Romanul rus contemporan sau demoniada de sub mantaua gogoliană, în Observator cultural, iunie 2008
- Halucinatul Nicolae Mavrogheni, în Observator cultural octombrie 2008
- Cuceritorul şi vanitatea, în Observator cultural, noiembrie 2008
- Nobelul pentru un cetăţean al lumii, în Observator cutural, decembrie 2008
- Ultima poveste de dragoste înaintea războiului, în Observator cultural, ianuarie 2009
- Despre artă, altfel – în Observator cultural, februarie 2009
- Cum să uiţi o femeie – între lirismul bine temperat şi ironia îngăduitoare, Observator cultural, aprilie 2009
- Literatură la feminin, în Observator cultural, iulie 2009
- Literatură pentru rafinaţii culturali, în Observator cultural, iulie 2009
- Biblioteca de vară, în Observator cultural, iulie 2009
- S.O.S. Strada Mântuleasa!, în Observator cultural , august 2009
- Cum se recunosc adevăraţii impostori, în Observator cultural, august 2009
- Viaţa mai deocheată a unui globetrotter aristocrat, în Observator cultural, septembrie 2009
- Teatrul-muzeu Max Blecher, în Observator cultural, septembrie 2009 etc.
- cronică de carte - Metaforele veninului matein, în Viaţa Românească, ianuarie-februarie 2009
- Foreign and Foreigner in Review of Cinematographic Studies, nr. 2/2009
- cronică de carte – Despre blestemul ultimului vlăstar, revista Viaţa Românească, mai 2009
- rubrică săptămânală permanentă pe Liternet « Carte de Humanitas Fiction » februarie 2008 – prezent
- articole ocazionale în Jurnalul naţional, Cronica română, etc.
Interviuri:
- Interviu cu Peter Collett, în Jurnalul naţional, decembrie 2006
- Interviu cu Philippe Grimbert, în Observator cultural, aprilie 2007
- Interviu cu Michael Guinzburg, Liternet, mai 2007
- Interviu cu Philippe Forest, în Observator cultural, octombrie 2007
- Interviu cu Francois Vallejo, în Observator cultural, mai 2008, etc.
Publicaţii
- Manual de limba engleză, English for European Economic Integration, ed. Univers juridic, 2005 (în colaborare)
- Katherine Mansfield şi Hortensia Papadat Bengescu – elemente de modernitate, volumul colectiv Modern, proiect al CESI
- Mântuleasa, a name, two stories, volumul Caietele Vizual, 2009
Prefete:
- "In curte la Dionis", editura Cartex, 2006
- „Recuperatorul de suflete”, editura Pandora-M, 2006
- "Omul-Zar", editura Trei, 2007

Proiectul „Strada Mântuleasa"

2009-12-05T07:28:00.000-08:00

Lansarea proiectului

La lansarea oficială a proiectului, organizată în Sala I. L. Caragiale a Primăriei Sectorului 2, pe 4 decembrie 2009, au participat: Prof. Sorin Alexandrescu, Ministrul Toader Paleologu, Primarul Nicolae Onţanu, arh.-şef al Sectorului 2 Bogdan Pârvanu, Maria Berza, drd. Adriana Scripcariu, drd. Andreea Răsuceanu, istoricul literar Geo Şerban.
Cei prezenţi au discutat despre importanţa conservării clădirilor considerate monument istoric, dar şi a celor care definesc identitatea unei zone. S-a adus în discuţie posibilitatea înfiinţării unui Centru „Mircea Eliade” pe strada Mântuleasa, precum şi continuarea proiectului, care să presupună expertizarea clădirilor din zonă, dar şi iniţierea unui traseu cultural, al „semnelor” eliadeşti. S-a vorbit, de asemenea, despre situaţia altor străzi din zonă: Popa Soare, Paleologu, Romulus, etc. Autorităţile au promis o implicare mai intensă în salvarea patrimoniului identitar bucureştean.

Proiectul „Strada Mântuleasa – studiu de geografie mitică bucureşteană”

"Fundaţia Pro Patrimonio este iniţiatorul Proiectului Mântuleasa, studiu de geografie mitică bucureşteană. Echipa care l-a elaborat a fost alcătuită din:
Maria Berza, coordonator proiect, Mioara Lujanschi, dr. Adrian Majuru, drd. Andreea Răsuceanu, drd. Adriana Scripcariu.
Realizare grafică: arh. Cătălin Ilinca.
Colaboratori voluntari: arh. Marina Echeriu, Măriuca Vulcănescu, drd. George Zamfir.

Echipa de cercetători a proiectului a fost alcătuită din: drd. Adriana Scripcariu, drd. Andreea Răsuceanu şi istoricul Adrian Majuru. Fiecare dintre cercetători a acoperit o altă parte a proiectului, după cum urmează: Adriana Scripcariu, autoarea unui studiu dedicat evoluţiei urbanistice a străzii, a oferit informaţii despre casele rămase astăzi pe strada Mântuleasa, ca şi fotografii din interiorul acestora, reproduceri ale unor planuri, etc. Andreea Răsuceanu a oferit materiale despre valorificările în literatură ale străzii, precum şi un mic studiu al frescei din pridvorul bisericii Mântuleasa. Istoricul Adrian Majuru a încadrat toate informaţiile, aşezându-le în contextul evoluţiei mahalalei la estul oraşului.

Proiectul s-a soldat cu materiale documentare realizate de TVR2 si TVR Internaţional, cu articole în revista Observator cultural şi diferite întâlniri şi discuţii între specialişti."

S.O.S STRADA MÂNTULEASA

Andreea Răsuceanu

"Pe strada Mântuleasa, la numărul 7-9, pe locul fostei şcoli intrate deja în mitologia bucureşteană, urmează să se ridice un nou turn, de 17 etaje. Încă o zonă istorică bucureşteană protejată e pe cale să fie distrusă. În pofida interdicţiei de a se construi în zonă clădiri înalte. Edilii aruncă cu pisica moartă de la unul la altul, arhitecţii se împart în două tabere – cei cu “spirit vizionar”, care vor un Bucureşti dezvoltat “pe verticală“, şi cei care cred că occidentalizarea şi modernizarea Bucureştiului nu trebuie făcute în detrimentul zonelor ce păstrează farmecul vremurilor de altădată. Cei care deplîng “fosilizarea“ Bucureştiului şi cei care doresc conservarea clădirilor vechi şi construirea altora în armonie cu acestea. Bucureştenii asistă şi ei, împărţiţi în aceleaşi două tabere, la ruina treptată, încurajată de administraţia oraşului, a cartierelor vechi.

Cine mai rupe azi din gardul Mântulesii?

În urmă cu cîţiva ani, cînd s-a dărîmat pe nepusă masă şcoala Mântuleasa, mă aflam încă în faza de proiect a doctoratului meu, aflat acum în stadiul final. Tema era aleasă, o istorie a străzii Mântuleasa din perspective multiple, via Mircea Eliade şi proza sa scurtă. Au urmat cîţiva ani de documentare la Arhivele Naţionale ale Municipiului Bucureşti, de-a lungul cărora mi s-au dezvăluit, treptat, secretele acestei mahalale bucureştene. Cunoscînd pulsul vremurilor în care trăia şi avînd deopotrivă grija propriei mîntuiri, dar şi a intrării în conştiinţa generală, înţeleptul cupeţ Manta, căruia îi aparţineau livezile întinse de pe ceea ce numim astăzi strada Mântuleasa, avîndu-şi acolo şi un rînd de case, a hotărît să ridice o biserică. Murind înainte de vreme, cum o dovedeşte pisania, le-a lăsat pe cele două Mântulese, soră şi soţie, să-şi dispute locul în istorie. Adevărata Mântuleasă, văduva, avea să se îngrijească de toate cele lumeşti îndată după despărţirea boierului Mantu de lumea celor pieritoare. În mod ironic, locul părea să se afle şi atunci la bunul plac al trecătorilor: „a rupe din gardul Mântulesii“ era o sintagmă bine-cunoscută în epocă şi vorbea despre unica posibilitate a trecătorilor de a se apăra de cîinii mahalalei, folosind nuiele din gardul amintit; gestul înscris astfel în memoria generală, în aparenţă inofensiv şi plin de haz, poartă un substrat simbolic mai adânc, ce atrage atenţia asupra poziţiei în comunitate deţinute de văduvă după moartea soţului ei. Astăzi, pe locurile Manţilor pare să stăpînească iarăşi nepăsarea, a trecătorilor, a unora dintre locuitorii caselor, dar mai ales a edililor…

Parcări subterane în pivniţele eliadeşti

Istoria Mântuleştilor (dar şi a mântulescenilor), de-a lungul timpului, e întortocheată şi greu descifrabilă acum, au rămas însă indicii care vorbesc despre multe personaje fascinante, iar unica mărturie a trecerii lor prin lume o constituie azi cele cîteva case care au rămas în picioare. Locul şcolii Mântuleasa are o istorie cu totul aparte; aici avea, la 1907, o bucată de teren o profesoară ce locuia pe Calea Moşilor şi dorea să-şi facă o casă chiar lîngă şcoală, mai pretinzînd încă 300 de metri de teren comunal (a căror destinaţie era lărgirea curţii şcolii). Care îi vor fi acordaţi de către Primărie… Importantă este însă motivaţia cererii adresate oficialităţilor: proprietara acuză existenţa unei pivniţe atît de adînci pe terenul ei de casă, încît făcea imposibilă ridicarea oricărei fundaţii. Interesant cum ficţiunea întîlneşte realitatea, mai ales dacă mai adăugăm şi că Manţii avuseseră moşie întinsă la Cernăteşti, deci cu siguranţă pivniţe mari, din cele rare, de piatră, unde să-şi adăpostească licorile din preţioasa regiune viticolă. Folclor local, intuiţie sau documentare – nu mai putem şti azi, cert e că pivniţele eliadeşti, cu sau fără semne, existau cu adevărat pe locul fostei şcoli, întocmai ca în nuvelă. Şcoala Mântuleasa e un topos esenţial în geografia mitică eliadescă – de aici încep aventurile protagoniştilor nuvelei Pe strada Mântuleasa, e un spaţiu privilegiat sub auspiciile căruia celor ce ştiu să vadă semnele li se revelează informaţii tainice, codate, metafore şi imagini criptice, călăuzitoare către dimensiunea sacră a lumii.

Pe de altă parte, biserica Mântuleasa e un foarte interesant monument din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu elemente particulare demne de toată atenţia, iar în zonă se află mai multe clădiri proiectate de arhitecţi celebri (Octav Doicescu, Tiberiu Niga). Enumerînd doar aceste cîteva elemente de interes, din mai multe registre – istoric, literar, arhitectural, ne întrebăm care oraş european n-ar fi exploatat imediat încărcătura simbolică a unui astfel de loc? Itinerare culturale de toate felurile ne aşteaptă în orice ţară europeană, unde orice, cît de măruntă, referinţă culturală e imediat exploatată - în Barcelona se poate urma itinerarul Carvallho, faimosul detectiv al lui Montalban, care se sfîrşeşte cu cîrciuma preferată de personaj. S-ar putea sfîrşi şi itinerarul Mircea Eliade cu un popas în clubul La Scena, unde călătorul să asculte romanţe vechi româneşti interpretate de Maria Răducanu . De altfel, Eliade vorbeşte despre un triunghi alcătuit din străzile Mântuleasa, Popa Soare şi bulevardul Pache Protopopescu, numai bun pentru a alcătui un astfel de traseu cultural, încărcat de istoria locului, povestea caselor şi a oamenilor, precum şi de cea a căutătorilor de semne eliadeşti. Sau e de preferat, oare, varianta construirii unor blocuri-turn, care ar solicita parcări subterane de sute de locuri… în pivniţele amintite?"

(Fragment din articolul S.O.S STRADA MÂNTULEASA, revista Observator cultural, 6 august 2009)

“Multe clădiri istorice au fost distruse iresponsabil”

"În primăvara anului 2009 aţi demarat proiectul „Mântuleasa, studiu de geografie mitică bucureşteană“. Cum v-a venit ideea acestui proiect? De ce aţi ales tocmai zona Mântuleasa – îndeplinea anumite criterii?
Zona Mântuleasa s-a ales de la sine, iar evenimentul care a declanşat totul ţine de miracol. Am citit în numărul trecut o scurtă relatare a dvs despre felul în care s-a născut proiectul, în jurul darului postum făcut de maestrul Vasile Gorduz Bucureştiului, străzii Mântuleasa, nouă, tuturor, un îndemn la reflecţie şi mai cu seamă un îndemn la „ieşirea din interval“. Sub semnul lui Eliade, şi ocrotită de el, s-au petrecut această întîlnire şi promisiunea care a a urmat. Dezvelirea chipului lui Eliade în viziunea maestrului Gorduz, cu severitatea privirii ce caută spre înlăuntru, dar te obligă la un examen de conştiinţă, precizia cu care chintesenţa personalităţii eliadeşti este redată (aşa cum atît de frumos îl descrie Sorin Alexandrescu în Eliade et Cioran – traducerea în limba română îmi aparţine: „o privire ce vine de departe, sub o frunte concentrată, puternică; obrajii, bărbia cioplită dur, despărţite de o gură subţire, liniară, crispată“), dar cu mesajul elegant şi de neocolit al eternităţii, plasarea ideală în micul scuar de lîngă Biserica Mântuleasa, acea inefabil de frumoasă dimineaţă de primăvară, au condus la acest proiect. Între cei prezenţi am simţit că mitologia străzii Mântuleasa poate contribui, în spiritul lui Eliade, la regăsirea şi recuperarea a ceea ce a fost pierdut sau uitat.
Aşa v-am întîlnit, în acea zi, pe dvs, doctorand în opera lui Mircea Eliade (sub îndrumarea lui Sorin Alexandrescu), cooptată cu un rol important în proiect, urmată, după cîteva zile, de arhitecta Adriana Scripcariu, care are o lucrare de diplomă dedicată străzii Mântuleasa şi a publicat ulterior studii despre zonă, şi de Mioara Lujanschi, şi ea iubitoare şi cunoscătoare a acestui cartier bucureştean. Primarul Neculai Onţanu şi-a arătat disponibilitatea de a sprijini proiectul, ca şi criticul de artă Ruxandra Garofeanu. Am participat la un program de finanţare al Uniunii Arhitecţilor, intitulat „Observator urban“, şi iată că proiectul nostru, primind finanţare, a pornit la drum."

(fragment din interviu acordat de Maria Berza, vicepreşedinte Pro Patrimonio, revistei Observator cultural, 13 august 2009)

Mariuca Vulcanescu, Adriana Scripcariu, Marina Echeriu si Maria Berza:

Discursul profesorului Sorin Alexandrescu la lansarea proiectului

"S-ar putea zice că proiectul Mântuleasa porneşte de la o problemă care nu încetează să ne obsedeze de la Platon şi Aristotel încoace: ce relaţie există între ce scriem şi acel ceva despre care scriem? Este, cu alte cuvinte, reprezentarea realităţii, de către noi, conformă cu realitatea, adică adevărată? Cei doi termeni ai mimesisului sunt înscrişi în titlul proiectului: „Geografie mitică bucureşteană. Cartierul Mântuleasa” dar faptul că-i spunem „mitică”, înseamnă că noi îi citim istoria şi geografia dintr-un anume unghi, că-i acordăm, intuitiv, un prim sens înainte chiar de-a cunoaşte mai exact documentele lui istorice. Cu alte cuvinte, după ce am citit romanul lui Mircea Eliade, noi citim eliadeşte orice text sau imagine despre strada Mântuleasa. Este aici o pre-judecată, cultural pozitivă după Gadamer, care ne ajută pe noi toţi să întindem un fel de arc de sens între prezent şi sfîrşitul secolului al 18-lea. Nu ne mai interesează atunci dacă povestirile lui Eliade sunt adevărate, în sens de conforme cu documentele, ci observăm mai curând că documentele însele degajă un sens care pre-întâmpină, parcă, sensul povestirilor. Nu mai este vorba atunci de vechiul mimesis, ci de două configurări autonome de sens care coincid, sau nu, dar sunt egal îndreptăţite.

Proiectul Mântuleasa are deci meritul esenţial de-a părăsi cadrul strîmpt al vechii dileme şi de-a ne oferi cu totul alte perspective. Ele vin din tendinţe recente în istoriografie, datorate lui Adrian Majuru, Maria Berza, Adriana Scripcariu şi, mai ales, Andreea Răsuceanu, care sugerează toate că există un anume eliadism al percepţiei vechiului Bucureşti alături de cadrele mai vechi de percepţie propuse de Matei Caragiale sau Camil Petrescu. Cum, prin forţa lucrurilor, scrisul Andreei îmi este mai familiar – îmi permit indiscreţia de-anunţa doctoratul ei pe această temă pe 21 decembrie – mă voi referi mai mult la acesta în cele ce urmează.
„Cele două Mântulese” din cartea ei, adică soţia (Stanca) şi sora (Maria) lui Manta Precupeţul, ctitorul Bisericii Mântuleasa (1733), au trăit realmente, dar ele se desprind din documentele epocii, descoperite de autoare, ca şi cum ar fi povestite de Fărâmă, naratorul lui Eliade. Şi asta nu pentru că aşa le-a interpretat Andreea Răscuceanu, din prea mare admiraţie pentru Eliade, ci pentru că aşa le-ar citi oricine dintre noi.
Aş spune atunci că primul „efect (al proiectului) Mântuleasa” este faptul că noi nu mai citim documentele epocii ca documente, ci ca docudrame, adică drept un mixaj de document (obiectiv) şi reprezentare textuală, sau vizuală (fictivă, de către noi) a celor afirmate în el: textele istorice glisează în fresce care alunecă în drame jucate de actori, refluează în alte texte, trec în decoraţia arhitectonică a caselor, sau ating „gardul Mantulesei”, din care atâţia trecători smulgeau beţe pentru a se apăra de câini încât el curând a şi disparut lăsând în urmă doar un parfum de epocă de neuitat. Docudramele Mântuleasa ar putea fi însă nu numai un nou mod de lectură ci şi un nou tip de publicaţii, extensibile la alte zone ale oraşului.
Le-aş propune astfel ca un prim punct al proiectului pilot.

Altfel spus, nu ne mai interesează relaţia strictă dintre text şi realitate, ci modul în care realitatea se face de către cei care o trăiesc. Dacă pays înseamnă locul în care trăim, iar paysage este descupajul nostru din acest loc pentru a-l privi, am putea vedea Mîntuleasa ca un tipic peisaj urban, un cityscape bucureştean, prin care pictorul Alexandru Moscu decupează tabloul său din anii treizeci, citat de Răsuceanu, la fel de fascinant precum, de exemplu, „Băgarea de seamă”, un document edilitar de pe la 1830 care propune urbanizarea zonei. Ambele ar trebui văzute ca răspunsuri la aceeaşi întrebare: cum trăiau, şi cum priveau, bucureştenii Bucureştiul. Sau: cum priveşte, astăzi, colţul bisericii bustul lui Mircea Eliade, imaginat de Vasile Gorduz?
Întrebarea are multe părţi, materiale ca şi morale, politice ca şi imaginare. Fărâmă trăia acel loc regresiv, afundându-se în străvechi, în mit. Alţii îl vor fi trăit ancorat într-un trecut juridic, probă nesfîrşitele procese imobiliare din zonă, sau ca semn al unui eveniment trecut care astăzi nu trebuie uitat: un lieu de mémoire, cum spuneau Pierre Nora şi colaboratorii lui care au cartografiat aceste monumente ale Franţei în câteva mii de pagini. Noi nu avem aşa ceva pentru România. Monumentele comemorative datează cam de la primul război mondial şi nimeni nu le mai ia în seamă de mult. Or, proiectul Mântuleasa poate restabili un asemenea sens al trecutului fie pentru că scoate din uitare, nu neapărat în mod comemorativ, de ce o casă arată aşa cum arată, fie pentru că ne revelă modul cum se raportau cei care locuiau acolo la ceea ce era, atunci, trecutul lor. Fărâmă se oprea adesea în poveştile lui semnalând Ancăi Vogel că personajul atunci intrat în scenă avea povestea lui pe care nu putea să nu o povestească dacă ea voia să înţeleagă ce se întâmplase. Istoria avea pentru el paliere, fiecare trecut avea trecutul lui. Nu altfel, adică tot labirintică, este orice povestire din cartea Andreei Răsuceanu, sau imaginile de frescă. Şi asta nu pentru că noi românii, sau bucureştenii, am fi prizonierii unei viziuni mitice asupra istoriei, ci pentru că documentele istorice ele înseşi au o densitate care creşte odată cu trecerea timpului, devenind aproape incontrolabilă, adică exct ca şi documentele mitice.
Sau, poate mai bine zis, imaginare. Mântuleasa ar fi atunci nu numai axa care despărţea comunităţile armeneşti, evreieişti şi româneşti, ci şi zona de interferenţă între istorie şi imaginar, la unii ca şi, poate, la alţii.

Toate acestea pot părea cam teoretice. Nu neapărat. Eu cred că proiectul Mântuleasa va trebui să fie plural, propunându-şi atât reconstrucţia, sau restaurarea caselor vechi, cât şi descoperirea şi respectarea mentalităţii celor care au atrăit în ele. El nu poate fi doar numele unor noi şantiere de lucru, respectoase faţă de trecut, spre deosebire de cele destructive de până acum, ci trebuie să devină un îndreptar de metodă pentru schimbarea atitudinii noastre faţă de trecut şi de prezent deopotrivă. Pentru că nu e vorba numai de salvarea caselor vechi ci şi de salvarea locurilor memoriei noastre a tuturor.

Şi încă ceva. În multe oraşe occidentale există nu numai obişnuita listă de monumente demne de vizitat de către turişti ci şi itinerarii pe care aceştia le pot urma conform unei anumite teme. Un exemplu: circuitul clădirilor în stil Art Nouveau din Bruxelles. (Între paranteze fie spus, asemenea clădiri există cu duiumul în Bucureşti, dar niciun itinerar pentru a le vizita).
Mântuleasa oferă din belşug proiectarea unor asemenea circuite, chiar diferenţiate pentru copii, adulţi sau turişti străini. Dar pentru a-i interesa pe aceştia, organizatorii ar trebui nu numai să arate aceste locuri de memorie, ci şi să le insufle viaţă, adică să le exprime densitatea mereu sporită a trecutului şi prezentului lor.

Am numit câteva valori ale zonei pe care proiectul le-ar trezi la viaţă: docudrama, locul de memorie, realul şi imaginarul, glisarea dintre text şi vizual, un alt mod de restaurare şi un alt mod de-a privi acele locuri, pentru ochii altora.

N-aş putea să închei fără să afirm că nimic nu ar putea încununa mai bine aceste iniţiative decât reconstruirea vechii şcoli Mântuleasa şi conceperea unui centru de studii Mircea Eliade în zonă. Mircea a sperat pănă la sfărşitul vieţii că acest lucru va fi posibil, aşa cum multe scrisori şi planuri ne-o arată. Un centru Eliade în chiar strada Mântuleasa, centrul lumii pentru el - deşi s-ar fi putut simţi acasă fie la Paris, fie la Chicago, unde trăia efectiv - ar fi nu numai un act de dreptate, ci şi unul de atragere a interesului în ţară şi în străinătate pentru ea. Romanul lui Eliade, tradus în mai toate limbile eropene şi extraeuropene importante, ar deveni o emblemă a zonei ca şi a Bucureştiului în genere.
Aş fi fericit ca doamna Ruxandra Garofeanu şi domnul primar Neculai Onţanu, pe care-l consider primarul cultural al capitalei, să îmbrăţişeze această idee."

Sorin Alexandrescu
Centrul de excelenţă în studiul imaginii
Universitatea Bucureşti

Mântuleasa lui Mircea Eliade

2009-12-05T07:16:00.000-08:00

Bucureştiul din Pe strada Mântuleasa, deşi legendar, e mai adevărat decât oraşul pe care l-am traversat eu, pentru ultima dată, în august 1942. (fragment din Jurnal)

Orice pământ natal alcătuieşte o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi al adolescenţei devine mereu un oraş mitic. Pentru mine Bucureştiul este centrul unei mitologii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am reuşit să-i cunosc adevărata istorie. Poate şi pe a mea. (fragment din Încercarea labirintului)

Toamna aceea lungă şi frumoasă am petrecut-o colindând împreună Bucureştiul. Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi iubesc oraşul. Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în faţa unor anumite case, descoperind mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu (...). Anumite cartiere le recunoştea de departe, după un anumit parfum, după vizibilitatea mai mare sau mai mică a văzduhului. Îi plăcea, bunăoară, cartierul acela nou care răsare între Foişor şi statuia Pache Protopopescu (...). Dar Ileana învăţase să iubească, întocmai ca mine, Bucureştiul. Îl descoperea din zi în zi, îndrăgostindu-se de melancolia amurgurilor sale, de limpiditatea nefirească a cerului său, de trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atâtea nuanţe de vânăt şi cenuşiu pe anumite străzi, şi trapul cailor de la trăsură răsună atât de calr pe caldarâm, încât inima ţi se strânge ţa gândul că insulele acestea de melancolie şi tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare.
Întâlneam mici grădini întârziate d evară şi rămâneam acolo. Vulgaritatea lor dezlănţuită era acum aproape purificată de toamnă; carnea crudă şi fumul grătarelor păreau mai puţin brutale în seara care cobora cu o stranie melancolie, înfiorată. (...) amândoi iubeam secretele oraşului, iubeam chiar Oborul acela, în care praful mirosea atât de mult a Bărăgan, iubeam Dâmboviţa, cu malurile ei bălţate numai cu floricele galbene (...). (fragment din romanul Nuntă în cer)

Pe strada Mântuleasa se găsesc atât şcoala unde este director Fărâmă, şi unde învaţă protagoniştii întâmplărilor din nuvela omonimă, cât şi pivniţele unde aceştia nădăjduiesc să regăsească semnele; în imediata sa apropiere se găseşte strada Calomfirescu, unde zace îngropată comoara lui Economu, iar undeva, între Mântuleasa şi bulevardul Pache Protopopescu, se află pivniţa unde caută Lixandru, dar şi Iorgu Calomfir semnele (Pe strada Mântuleasa), podul unde scotocesc Ieronim şi Iconaru, unul după nişte semne neştiute, celălalt după faimoasa colecţie de coleoptere (Uniforme de general), şi totodată camera unde-şi caută Marina-Zamfira misterioasele ei semne (Incognito la Buchenwald). Evident, toponimele nu sunt întâmplătoare la Eliade. Istoria străzii Mântuleasa se leagă de destinul unei frumoase oarbe- Arghira , soţia boierului Iorgu Calomfir, cea care îndrăgea cărţile şi teatrul. Pentru că o vindecă pe soţia boierului de lipsa vederii, Zamfira, fată din alt sat care apare într-o dimineaţă de duminică, după liturghie, şi o sfătuieşte pe aceasta să îşi spele ochii cu apa adusă de ea, este măritată după un om de încredere al tatălui Arghirei, Mântuleasa, iar peste pământurile boierului Calomfir se va tăia mai târziu strada Mântuleasa.

Marina (care-şi spune şi Zamfira), personaj cheie în aceeaşi nuvelă, cunoaşte întâmplările acestea şi îi seamănă Zamfirei, de aceea ea crede că se întorsese în viaţă după două sute de ani, dar nu spre a vindeca boli de ochi, ci spre a-i învăţa pe oameni cum să vadă. Nici numele boierului nu este întâmplător ales, calomfirul fiind un tip de plantă aromatică, asemănător crizantemei. Crizantema, datorită corolei circulare, sugerează discul solar şi este asociată ideii de longevitate şi imortalitate. În Orientul Îndepărtat are un rol mediator între Cer şi pământ, sugerează ideea de plenitudine şi totalitate. În heraldica japoneză are şaisprezece petale şi e asociată unei roze a vânturilor, în centrul căreia se află împăratul care centralizează direcţiile spaţiului . Valenţele simbolului nu ni se par întâmplătoare, boierul Calomfir constituind într-adevăr punctul de reper, în timp şi spaţiu, al mai multor generaţii, după cum vom vedea în arborele genealogic schiţat. Totodată, pe pământurile sale se petrece acţiunea nuvelelor, toate poveştile, toponimele, întâmplările sunt legate tainic de povestea sa. Băieţii colegi la şcoala de pe Mântuleasa, Lixandru, Aldea, Ionescu, Darvari şi Iozi descoperă o pivniţă plină cu apă, unde se pare că se află o poartă către tărâmul celălalt, citind semnele pe care i le dezvăluise lui Aldea un mic tătar, Abdul. Iozi, fiu de rabin, sare în pivniţa inundată, aflată în preajma Bisericii cu Tei, şi găseşte peştera luminată, de diamant, iar urma i se pierde pentru totdeauna. Aici regăsim de altfel, şi momentul cheie al nuvelei: trecerea secretă spre peştera de diamant , un spaţiu interpretat fie ca tărâm al Blajinilor, fie ca situat, din punct de vedere temporal, încă în vremea Vechiului Testament. Aici ajunge Iozi, fiul rabinului, aceeaşi peşteră o visează Oana , în vreme ce Ieronim din Incognito la Buchenwald înţelege şi el, în urma revelaţiei ultime, că lumea în care trăim poate fi pentru cei iniţiaţi chiar peştera de diamant, şi atunci oraşul devine incandescent, clădirile se transformă în “imense cristale, asemenea unor nesfârşite flăcări de aur şi pietre scumpe”.

Marina Echeriu, in curtea casei de la nr. 28, la 5-6 ani:

Lansarea cărţii

2009-12-05T04:45:00.000-08:00

Păreri la lansarea cărţii:

"Cele două Mântulese e o carte frumoasă, care construieşte o mitologie a străzii Mântuleasa, pornind de la documente, însemnări, testamente, pisanii, adică de la acele cuvinte neînsemnate care au rămas în urma unor anonimi ce autrăit pe strada Mântuleasa, din secolul al XVIII-lea până astăzi. Lumea care s-a perindat pe această stradă prinde viaţă prin portrete, atmosferă şi detaliile scriitoriceşti care aduc în mintea cititorului proza Andreei Răsuceanu, povestitoare de talent. Aceasta îşi îndreaptă preferinţele scriitoriceşti spre poza de atmosferă, densă şi în care detaliul psihologic ocupă un loc important."

Doina Ruşti, scriitoare (la lansarea cărţii)

"Cartea Andreei Răsuceanu e un studiu de istoria mentalităţilor, îmbinat cu istorie, arhitectură, literatură. E o carte care are la bază studiul de documente, iar talentul Andreei Răsuceanu a făcut din materia lor aridă o poveste fascinantă."

Ovidiu Şimonca, redactor şef-adjunct la revista Observator cultural (la lansarea cărţii)

"Este bine că tinerele generaţii încearcă să redescopere acest Bucureşti uitat. Cartea Andreei Răsuceanu are meritul de a scoate la lumină istoria uitată a unui colţ de Bucureşti."

Silvia Colfescu (la lansarea cărţii)

"E fascinant cum se reconstituie vieţile unor oameni, din documentele de epocă; cu siguranţă nici unul dintre aceştia nu s-ar fi gândit că un amănunt al vieţii lor va deveni consemnare într-o carte."

Arhitect Marina Echeriu

Poze de la lansare:

Fragmente din carte

2009-12-05T04:42:00.000-08:00

Cele câteva planuri ale Bucureştilor care ne-au mai rămas ne oferă însă câteva indicii – mai puţin planul Sulzer, din 1781, şi mai mult planul Borroczyn , din 1852, care conservă aşezarea mahalalelor aşa cum erau, înainte de retrasarea axelor Bucureştiului . Planul Borroczyn este însă foarte util în depistarea zonelor acoperite de grădini sau livezi, precum şi ale celor pe care sunt construite imobile. Din imagini se poate constata că zona Mântuleasa este deja una cu adevărat citadină, fiind semnalate aglomerări substanţiale de case, mai ales în jurul bisericii. Mahalaua e înconjurată de livezi şi maidane - între Mântuleasa şi Popa Soare se întinde Maidanul lui Enake, iar spre Pache Portopopescu de astăzi se află Maidanul lui Murat. Tot în acest plan apare semnalată şi reşedinţa unui anume Manta, lângă biserica Sf. Ştefan. Transformările zonei se văd cel mai bine în planul realizat de Institutul Armatei , între 1895 şi 1899, în care este evidentă împuţinarea spaţiilor ocupate de grădini şi livezi şi înlocuirea acestora cu clădiri – în mahalaua Mântuleasa mai figurează doar câteva astfel de spaţii verzi – unul chiar lângă şcoala Mântuleasa; în rest, grădini sau livezi se mai văd împrejurul străzii Popa Soare (într-adevăr, la graniţa ei cu Calea Călăraşilor, prezentă în plan deja cu acest nume – în vreme ce în planul Borroczyn era semnalată sub numele de Vergului), pe lângă strada Paleologu, în prelungirea străzii Mântuleasa care dădea în bulevardul Carol (şi care se chema Ventului), etc.

Ionnescu-Gion vorbeşte despre “Mântuleasa” ce a dat numele mahalalei identificând-o cu Stanca, soţia lui Mantu, cea intrată în memoria colectivă drept figura emblematică a istoriei Manţilor, conservată în celebra sintagmă conotativă a zădărniciei: “a lua din gardul Mântulesei”: “pe-aicea era livedea precupeţului Mantu, a căruia văduvă, Stanca Mântulesa, încongiurase livedea cu gard de nuiele. Câinii fiind mulţi şi rei în mahala, cine trecea noptea pe acolo rupea nuiele din gard să se apere de câini. Azi aşa, mâine aşa, pene ce nu a mai rămas nici urmă de gard – de unde locuţiunea bucurescenă a luat din gardul Mântulesei, adică a luat de unde nu este nimic” . În identificarea ctitorilor Bisericii Mântuleasa, istoricul aminteşte tot despre Stanca, spunând că după “numele văduvei lui Manta Precupeţul”, s-a dat numele atât bisericii, cât şi mahalalei. Gardul caselor unde sta această femeie a ajuns de pomină-n memoria şi-n locuţiunile Bucurescilor sub numele de gardul Mântulesii” . Mai multe informaţii utile se desprind din consemnările lui Ionnescu-Gion, printre care că Stanca Mântuleasa locuia pe strada ce-i poartă numele în nişte case împrejmuite de livezi pe care încerca să le protejeze încercuindu-le cu un gard de nuiele; odată cu moartea lui Mantu, statutul social al Stancăi se schimbă, ea devenind văduvă, deci vulnerabilă în faţa tuturor, a rudelor şi vecinilor, autorităţilor şi a altora interesaţi de averea ei, după cum vom vedea. Gestul înscris în memoria generală, în aparenţă inofensiv şi plin de haz, poartă un substrat simbolic mai adânc, ce atrage atenţia asupra poziţiei în comunitate deţinute de Stanca după moartea soţului: faptul că protagonista sintagmei este Stanca, iar nu Mantu, dovedeşte că acţiunea se petrece după moartea acestuia, şi este clar vorba despre o situare în derizoriu a statutului de proprietară a acesteia. Acum vulnerabilă în faţa membrilor comunităţii, Stanca se regăseşte la bunul lor plac, însăşi proprietatea fiindu-i ameninţată. Gardul construit de aceasta reprezintă o încercare de a-şi apăra bunurile, de a-şi revendica drepturile, mai ales că în epocă curţile caselor nu erau întotdeauna delimitate cu gard sau uluci, după cum am văzut mai sus. Faptul că mahalaua apare încă, într-o catagrafie de la 1752, sub numele de Popa Drăguşin (deci la aproape două decenii de la ctitorirea bisericii) ne face să credem că Stanca a supravieţuit mulţi ani momentului ctitoririi şi morţii lui Mantu, până ce numele său a intrat în conştiinţa generală. Înclinăm să credem că mahalaua îşi ia numele de la cel al Stancăi Mântuleasa, şi nu de la cel al bisericii, aşa cum afirmă, de altfel, şi istoricii – biserica îşi luase, de asemenea, numele de la cel al ctitorei sale. Notorietatea şi caracterul influent al numelui cupeţului Mantu şi, respectiv, al văduvei sale sunt evidente, puţine lăcaşuri de cult luând numele ctitorilor lor (Biserica Kreţulescu, de pildă, dar Kreţuleştii erau boieri de rang înalt, sau Mavrogheni, în cazul acesta ctitorul fiind chiar domnul ţării) – un alt motiv l-ar putea constitui implicarea în viaţa obştească, dar şi ecleziastică,.

Fresca animalieră de la Biserica Mântuleasa este un bestiar complex ce reuneşte o serie de animale, unele specifice Fiziologului românesc, fantastice sau reale (diferenţa dintre acestea e precară, cum ştim): inorogul (cu varianta sa din Alexăndrie, calul Ducipal), vulpea, maimuţa, melcul, păunul, manticora, broasca ţestoasă, şarpele, boul, centaurul (aici, împreună cu varianta sa feminină), ursul, pilul etc.

La numărul 28 al străzii Mântuleasa se află două clădiri, ascunse în adâncul unei curţi umbrite de zarzări şi pavate cu klinker. Casa cea mare, în stil neoromânesc, e ridicată în 1935 de arhitectul Octav Doicescu şi s-a păstrat, în pofida feluritelor întâmplări care s-au petrecut între pereţii ei, într-o perfectă formă. Are stâlpii din lemn cu modele geometrice specifice stilului neoromânesc, iar înăuntru o scară în spirală, tot din lemn, ce duce la etajul casei. De pe terasă se vede bună parte din partea de vizavi a străzii Mântuleasa, dar şi din strada Paleologu, paralelă cu uliţa Manţilor, până departe, către Bulevardul Carol. Urcând scara care dă pe terasă şi intrând în casă se ajunge într-un vestibul răcoros, luminat de o lampă foarte veche (moştenire de la străbunica, ne spune Marina Echeriu, actuala proprietară a caselor de la numărul 28). Octav Doicescu a proiectat casa, iar ajutor i-a fost inginerul Portocală, o rudă a acestuia (amândoi fiind originari din oraşul Brăila).

Simbol al unei lumi apuse, erodată de Timp şi de istorie, casa Calomfir are, în Uniforme de general, splendoarea tristă a ruinelor şi melancolia sfâşietoare a spaţiilor ce-şi ratează propriul destin; golită acum de sensurile care altădată o consacrau ca spaţiu al unei anumite intimităţi, ocolită de norocul de a i se restitui fie măcar şi parţial din menirea iniţială, casa devine carcasă, schelet lipsit de consistenţă, prezenţă fantomatică şi bântuitoare ce ratează prezentul, rămânând angrenată în întâmplările unei alte vremi, ce se reiterează la nesfârşit, virtual, insuportabil de trist, în podul cu fluturi, unde jocul fantomelor e aproape o piesă de teatru absurd, mută, cu personaje din lumea umbrelor. Casa din Uniforme de general e un personaj în sine, semiînsufleţit; de altfel, semele contextuale ce reconstruiesc imaginea casei Calomfir conţin indicii ale antropomorfizării sale: uşile se deschid „gemând”, de peste tot se aude „un geamăt surd, ca un suspin prelungit peste măsură, şi apoi brusc sugrumat”, celor doi – Ieronim şi Vladimir, le ajunge la urechi „un gâfâit scurt, speriat, ca şi cum cineva ar fi trecut repede pe lângă ei şi s-ar fi îndreptat grăbit spre uşa podului”, pe podeaua veche se aud „zgomote puternice”, de parcă cineva ar fi tras după el un sac de lemne, lada de zestre, deschisă de cei doi, scoate nişte „ţipete neaşteptat de puternice, metalice, sinistre”. De altfel, atitudinea celor doi este una plină de deferenţă, aproape veneraţie, vizavi de somnul tăcut al casei şi de stăpânii săi nevăzuţi. Rătăcind în măruntaiele casei vii, Ieronim şi Vladimir se alătură, de fapt, protagoniştilor unei piese vechi, jucate la nesfârşit de la evenimentele tragice ce au curmat destinul privilegiat al boierilor Calomfir – „acum suntem la teatru, şi ne apropiem de scena capitală”, avertizează Ieronim, iar orbecăiala celor doi, reflex al rătăcirii prin întuneric ce precede actul iniţiatic, echivalează cu integrarea în rândurile actorilor ce-şi joacă piesa lor anistorică, repetând la infinit gesturile ce le-au consacrat cândva identitatea.
Casa-însufleţită e rezultatul unei empatii străvechi, al unei complicităţi stabilite de mult, avatar al intimităţii; contaminată de tristeţea neamului Calomfir, cel ce poartă de generaţii întregi blestemul căutării întipărit genetic (încă de la boierul Calomfir, cel ce îşi risipeşte tinereţile săpând în pivniţele de pe Mântuleasa), casa conservă în ungherele sale istoria unei alte vremi, istoria la scară mică, intimă, istoria unei familii care o oglindeşte pe cea a unui veac întreg.